Nu scriu acest text pentru a-i ridica-n slăvi pe cei de la Adâncata. Nici nu-i cunosc. Sau pe organziatorii și piloții din Dunlop Romanian Superbike. Pe ăștia-i cunosc, dar n-are legătură. Scriu acest text pentru și despre oamenii care-au fost acolo, pe margine și au urmărit cursele. E unul dintre exemplele „uite că se poate“.
Trăim într-o țară de cârcotași. Nu dăm un leu pe presă, dar ne plângem că e de doi bani, piratăm muzica, dar spunem că nimeni nu mai scoate un album bun, ne uităm strâmb dacă trebuie să plătim un bilet, dar și de mergem gratuit, ni se pare că e de rahat. Criticăm pe Facebook, pe forumuri, la cârciumă, la piață. Avem o părere despre toate și, să dea dracu să ne deranjeze ceva, că imediat ni se aprinde becul de avarie.
Tocmai de aceea, eram foarte curios să văd care vor fi reacțiile după cursa Dunlop Romanian Superbike – competiție privată – de la Motor Park România – Adâncata. Pentru cei care nu știu, a fost prima cursă de viteză organizată pe un circuit adevărat din România. Asta pentru că, până acum, n-aveam un circuit. S-a întâmplat weekendul trecut, pe pista recent-construită în mijlocul câmpului, lângă Urziceni.
Să tot fi fost vreo 1.000 de motocicliști care s-au perindat pe-acolo în weekend. Poate mai mulți, poate mai puțini. N-am date concrete. Oricum, mai mulți decât mă așteptam. Cert e că parcarea era plină de motociclete, iar oamenii mișunau de colo-colo, fericiți, curioși, ridicându-se pe vârfuri ca să vadă mai bine, încercând să filmeze startul.
Desigur, n-a fost perfect. Nu există încă tribună pentru că lucrările la circuit nu sunt finalizate. Iar asta înseamnă că zona pentru public era în spatele unui gard, de unde vedeai o mică parte din linia dreaptă, poate primul viraj, ceva ambiguu mai departe și… cam atât. Alții stăteau mai aproape de pistă, până ce erau dați la o parte de organizatori, apoi reveneau. În zona paddock-urilor era haos, putea ajunge oricine, chiar dacă n-avea ecusonul necesar, iar cei câțiva jandarmi nu făceau față situației. Drumul spre circuit era de raliu, parcarea pentru mașini – undeva pe câmp, ș.a.m.d. Oricât ai fi fost de generos, tot sesizai câte ceva care să nu-ți placă. Lucruri pe care nu le poți trece cu vederea, ca privitor sau ca jurnalist (mai ales ca jurnalist).
Dar oamenii stăteau să privească. Mai auzeai câteva bombăneli, dar cam atât. Stăteau și dacă nu vedeau mare lucru, și dacă nu știau cine-s Cazacu, Mistode, Pascotă.. etc. Iar dacă nu mai aveau chef, plecau spre casă. Până la urmă, era o zi frumoasă de duminică.
Seara, după cursă, am pus o fotografie și le-am cerut cititorilor părerea despre ce-au văzut. N-a fost un sondaj profesionist, nici măcar n-au răspuns prea mulți. Dar cei care au răspuns au criticat totul într-un mod pozitiv. Nu tu mesaje de genul „berea calde, sucul cald, toate e scumpe“, dar nici „sooopeeer, xoxoxo“. Critici constructive, spuse calm, decent, de niște oameni care au fost, au văzut și au știut cum să ia lucrurile. Și cred că mulți au gândit la fel, chiar dacă n-au comentat. Chiar și privirea bătrânei din poza care deschide articolul pare blândă și iertătoare, uitându-se la copiii care fac atâta gălăgie lângă lanul lor de coceni.
Iar de astfel de oameni avem nevoie. Oameni care să vină, să vadă și să susțină într-un mod rațional. Să fie pretențioși, dar nu exagerați, să critice, dar să nu arunce cu noroi. Pentru că, dacă ne-apucăm să dăm din coarne ca berbecii pe internet și facem harcea-parcea, fără argumente, orice inițiativă, nu câștigă nimeni nimic. Nici măcar noi.
