Casca nouă și căzătura din cer

E ceva misterios. Ceva ce mi se-ntâmplă de fiecare dată când îmi cumpăr o cască nouă – cu precădere una mai scumpă. Să fie acesta “botezul”? Garanția că de-aici înainte mă va proteja zeci de mii de km?

Acum trei ani mi-am luat un Schuberth E1. Abia apăruse. Cred c-am fost primul care-a cumpărat-o. M-a vrăjit felul în care se așeza pe cap, calitatea căptușelii, că era și flip-up și cu look adventure datorită cozorocului. În fine, îmi căzuse cu tronc. Cu tot discountul obținut, tot am dat o căruță de bani. Ajuns în fața blocului, dau s-o așez pe oglindă – suportul natural al oricărei căști moto. Mă uit la oglindă – plină de muște. Nu mă lasă inima. O pun, așadar pe șaua motocicletei. La câteva secunde, vine o rafală de vânt și… poc. Casca mea cea nouă e jos. Mă uit la ea cum se rostogolește pe pavelele din parcare. O ridic grăbit. O zgârietură pe viziera și vopseaua sărită. De-atunci nu mi-a mai căzut. 

Trei ani mai târziu, adică acum vreo trei săptămâni, îmi dau seama că nu mai am nicio cască de adventure în toate mințile ei. Schuberth-ul s-a șubrezit după atâtea călătorii – viziera nu mai stă ridicată, flip-up-ul funcționează ciudat, i-a cam trecut vremea. Mai e vechiul Shark și arată deplorabil. Mă așteaptă o tură în sudul Spaniei cu noile F850GSA și R1250GSA și am nevoie de cască. Așadar, fug repede la magazin și-mi iau un Arai Tour X4. Știam că-mi vine, o mai probasem. Pun și-o vizieră de soare în coș și am o strângere de inimă când bag pin-ul. Cu tot discountul de sărbători, tot dau 3.000 de lei. Dar, vorba aia, e Arai și protejează cea mai importantă și vulnerabilă parte a corpului. O țin în cutie și reușesc performanța să n-o scap, să n-o trântesc. Hai c-am scăpat.

Spania, a doua zi de teste. Foarte încântat de cască. Ne oprim să facem fotografii. Nu, de data asta n-o mai pun pe șa. Mă uit la muștele și la praful de pe oglindă – asta e! Dar, nu știu cum se face, că la cinci secunde îmi cade de pe oglindă direct în pietriș. Sar ca ars s-o ridic cât mai repede, de parc-ar mai avea vreo importanță. Răsuflu ușurat – vizera a rămas întreagă, dar vopseaua de pe carcasă a sărit în vreo 3 locuri. 

“E nouă, de-aia ți-a căzut. Așa se-ntâmplă. Să vezi, că de-aici înainte n-o să-ți mai cadă niciodată”, îmi spune un austriac din grup, pe un ton filosific. Așa să fie oare? Sau sunt singurul care-o pățește?