Trei zile în Alpi cu BMW K 1600 GTL

Dacă Dumnezeu ar coborî din penthouse-ul lui cel confortabil din nori și și-ar face casă pe Pământ, ar alege să stea în Alpi. Iar dac-ar vrea să se plimbe ca să vadă ce mai fac muritorii și marmotele, ar călări un K 1600 GTL. 

Am ajuns la centru de presă BMW de la Munchen vineri dimineața. O limuzină neagră pe două roți mă aștepta în garaj. Știam despre ce e vorba, am mers anul trecut cu GT-ul, dar la apăsarea butonului „Start engine“, tot mi-a scăpat o înjurătură de caracter românesc ce exprimă uimirea. Știți voi…

Direcția? Lacul Como, Italia. Pentru asta urma să traversez Alpii. Să trec pe la Innsbruck, pe Valea Tirolului, apoi prin Passo Giovo, să cobor la Merano și de-acolo s-o apuc spre St. Moritz, Elveția. De la St. Moritz, urma să cobor în Italia, pe malul lacului Como ca să ajung la Concorso d’Eleganza Villa D’Este. Adică vreo 600 de km.

Zis și făcut. Doar că drumul nu avea să fie așa de ușor. Mă aștepta o zi de ploaie, frig și serpentine. Iar orele nu prea curgeau în favoarea unui drum liniștit. Nici nu am ieșit din Germania că a început să plouă.

„Schenller, das ist not gut“

Distras de ploaie, de motocicleta pe care eram și de peisajul magnific, n-am băgat de seamă că mă aflu într-un sat. Însă poliția din Germania a băgat. Iată-mă, așadar, tras de pe dreapta de un băiat cu chipu,

„Schnell, schnell (și nu mai știu ce)
„Sorry, I don’t understand (deși understeandeam prea bine)“
„You were riding too fast. Where are you from? Give me the documents, please.“
„Oh, sure. I am from Romania, here are the papers.“

Îi dau actele lui Fritz, sau cum l-o fi chemat, și aștept cu sufletul la gură.

„Aveai 75 km/h în sat.“ Răsuflu ușurat. Speram să nu fi avut vreo 100. „Vei lua o amendă de 35 de euro, îmi spune neamțul“.

Mă uit în portofel, nu găsesc decât 25 de euro. Îl întreb dacă trebuie să plătesc pe loc. Îmi spune că da. Îi arăt câți bani am și îi spun că va trebui să-i chem pe colegi ca să mă împrumute. Înțelegător, îmi taie o chitanță pentru 20 de euro și-mi spune s-o las mai încet pentru că amenzile sunt mari. Băiat de treabă.

Mă urc din nou pe motocicletă. Afară, doar 4-5 grade și ploaie. Eu eram uscat. Nu doar datorită costumului cu Gore-Tex, dar și grație protecției la vânt oferită de motocicletă. Asta e bine la o motocicletă touring, cu protecție serioasă. Te plouă doar dacă stai pe loc. A trebuit, totuși, să schimb mănușile. BMW K 1600 GTL nu oferă aceeași protecție la mâini ca R 1200 RT. Singurul lucru care mă deranja era apa de pe parbriz, care îmi cam afecta vizibilitatea serios, iar casca se aburea dacă țineam viziera complet închisă (niciodată nu trebuie să ai încredere în așa-zisele tratamente anti-aburire. Pinlock-ul e sfânt).

Iar treaba a devenit și mai complicată când am ajuns pe autostradă, unde ploaia din cer făcuse alianță cu apa aruncată de mașini. Să merg în spatele mașinilor nu vedeam nimic, deci trebuia să depășesc. Dar depășindu-l pe unul, ajungeam în spatele altuia. În oglindă îl vedeam pe prietenul Ivan, de la Top Gear Bulgaria călare pe RT și, ceva mai in față se aflau colegii de la Digi 24 cu un X5. E bine când ai cu cine schimba o vorbă.

Gheață la mal

Am ieșit, în sfârșit, de pe autostradă și am început urcarea spre Passo Giovo. Cu drum liber în față și serpentine, am început să trag tare de cei 6 cilindri, în modurile Rain și Road, mai ales, pentru că aderența era scăzută. Iar motocicleta era mult mai agilă decât mă așteptam, cu toate cele 350 de kg ale ei. Desigur, pe loc îți trebuie ceva îndemânare ca s-o manevrezi, dar la drum întins e altceva. Iar dacă vrei să te dai tare la ea, trebuie să treci suspensiile de pe modul confort pe modul hard. Dacă la motocicletele ușoare e mai simplu, aici simți toată masa cum se transferă la decelerări și accelerări.

Sus, în Passo Giovo, termometru motocicletei arăta 1 grad. Dar vântul făcea ca temperatura resimțită de mine să fie mult mai mică. M-am dat jos de pe motocicletă ca să fac fotografii. Cele două degete pe care nu le foloseam la mânuirea aparatului foto mi-au înghețat fără să-mi dau seama. De abia am reușit să le bag în mănușă. A trebuit să treacă o jumătate de oră ca să le pot îndoi și m-au durut vreme de trei zile.

A urmat Merano și drumul spre Elveția. Afară, tot ploaie, dar plin de motocicliști. Vedeai de toate: de la sportive la GS-uri, cei mai mulți în grupuri. Am mers în grup cu o mașină și, culmea, opririle au fost dictate de cei din mașină, nu de noi. Când ești pe motocicletă de bucuri de drum, de fiecare viraj, de peisajele pe care le vezi și nu mai ai nevoie de nimic. Te hrănești cu fiecare kilometru. Când ești în mașină te plictisești, vezi mult mai puține și ți se face foame. Așadar, una-două, oprire la masă.

Și cu atâtea opriri s-a făcut noaptea. Iar în Alpi, chiar dacă e sfârșitul lunii mai, cerul îți rezervă surprize. Pe vârful muntelui a început să ningă. Și era noapte. Noi, pe motoare, încercam să luăm virajele și să ne ținem aderența. Cu tot traction controlul și ABS-ul din dotarea GTL-ului, nu erau tocmai cele mai sigure condiții de mers, chiar dacă nu se forma strat de zăpadă pe asfalt.

Era aproape miezul nopții când am ajuns la St Moritz, faimoasa stațiune din Elveția. Singurul inconvenient – nu puteam vedea nimic. Doar că mă aflam pe malul unui lac. Nu puteam decât să-mi imaginez cât e de frumos.

Drumul a continuat pe serpentine până ce am ajuns pe malul lacului Como. Se făcuse ora 2.00 și eram așa de obosit încât trebuia să merg în scărițe, cu viziera deschisă ca să fiu sigur că nu adorm. Ascultam Subcarpați și cântam ca un nebun: „Două mii de km-n două zile. Pierd banii, pierd capul, pierd kile..“

Am ajuns, în sfârșit la hotel. Am căzut frânt. Aveam doar câteva ore de somn la dispoziție pentru că dimineața trebuia să fiu la expoziția de la Villa D’Este. A urmat o zi în care am studiat Concept 101, am văzut mașini de viță nobilă și motociclete care au făcut istorie. Am scris o poveste separată despre asta.

Duminică am ales să mă plimb pe malul lacului Como am înțeles de ce George Clooney a ales să-și facă acolo casă și să nu facă altceva decât să se plimbe cu motorul. Este unul din acele locuri unde te oprești să faci o fotografie, uimit de peisaj, iar după cinci minute îți dai seama c-ai  dat peste un loc și mai frumos.

N-am reușit să mă bucur mai mult de două ore de peisaj pentru că la amiază trebuia să fiu la Munchen, ca să prind zborul spre București. Urma un drum pe autostradă și trebuia să mă înarmez cu răbdare, mai ales că prin Elveția nu e de glumă cu regulile de circulație. Știi cum e pe autostradă. Doar că pe-acolo până și autostrăzile sunt frumoase. Mergi cu 120 de km/h și vezi cascade cum țâșnesc din munți, simți aerul curat și tot ce mai lipsește e o vacă roz care să pască în timp ce marmotele îi fac masaj. După câteva ore în care rămâneam uimit la fiecare km, am ajuns  pe autobahn-ul nemților: singurul loc unde n-ai limită de viteză, deci poți să mergi ca dementul și să scrii despre asta.

Ca un român ce sunt, i-am dat gaz și am văzut acul cum se duce spre 160-180-200… ok, prea repede. Am ținut-o la 160-170, viteză la care simțeam cum curentul de aer îmi presează spatele.  Traficul și vântul lateral creau turbulențe, iar motocicleta mea începea să devină nesigură de la 170 de km/h așadar m-am mai domolit.

După 1300 de km prin Alpi cu K 1600 GTL, revin la prima frază a textului. Dacă Dumnezeu ar coborî din penthouse-ul lui cel confortabil din nori și și-ar face casă pe Pământ, atunci și-ar face o casă în Alpi. Iar dac-ar vrea să se plimbe ca să vadă ce mai fac muritorii și marmotele, ar alege K 1600 GTL.