Prima noapte la iurtă. Kârgâzstanul, peste culmi- GoPamir #3

Vara, când soarele topește zăpezile de pe înălțimi, kârgâzii își ridică iurtele în văile munților. Vor rămâne acolo, având grijă de animale, până ce vor da primii fulgi. Copiii sunt călare pe cai, femeile țin gospodăria, iar seara se-adună cu toții în iurtă. Iurta ține loc și de bucătărie și de dormitor.

Sunt mai multe drumuri care străbat munții dinspre Bishkek. Eu îl aleg pe cel mai simplu, dar și cel mai ocolit. Merg având profilul munților în dreapta și granița cu Kazahstanul în stânga. Sunt fericit c-am plecat la drum și singura grijă e să nu dau în vreun radar – atâția polițiști n-am văzut niciodată. Toți, cu pistoalele la ochi, doar-doar te prinde pe picior greșit. 

După liniile drepte încep urcarea pe o vale lină. Asfaltul este impecabil, traficul lejer, motocicleta toarce frumos, iar eu cursiv, viraj după viraj. Las undeva în stânga drumul spre lacul Issik-Kul, al doilea lac alpin ca mărime după Titikaka. Deocamdată nu e în planul meu.

Spre lacul Son-Kul ai mai multe drumuri. Din șoseaua pe care mă aflu eu sunt două rute. Iau drumul de Sud – aud că e mai frumos. Pe pe șoseaua principală se vede cum urcă spre cer, pietruit și liber. Sunt câțiva nori, sufcient cât să dea cerului și munților niște culori care te lasă fără suflare. Deși are în jur de 50 de km, voi petrece ore bune pe acest drum. Nu eram, cumva, pregătit pentru asta. Pentru drumurii pustii care să taie munți tăioși, ce încep cu pășuni și arbuști și se termină cu stânci golașe și ascuțite.

Opresc să ridic drona, să fac fotografii. Pun aparatul pe trepied și trec înainte și-napoi. Îmi place ce văd și sunt fericit că-mi place. După câteva zile de oraș, căldură și monotonie, am ajuns în sfârșit unde trebuia să ajung. 

Drumul șerpuiește printr-o vale, apoi trece peste un râu pe un podeț de lemn și continuă mersul în amonte. Nu e nici țipenie de om, doar niște vaci care pasc liniștite pe malul râului. Dar or avea și ele un stăpân. Apoi râul se face nevăzut, iar drumul începe să urce, ca un șarpe, câtre cer. Îmi dau seama că mă aflu într-un pas care mă va duce pe culmea muntelui. După câteva viraje mă opresc să scot niște biscuiți din geantă. E deja ora 5.00 și eu n-am mancat mai nimic. 

Bun, imaginează-ți Transalpina, dar mai îngustă și fără asfalt, iar tu să te oprești în mijlocului drumului ca să mănânci biscuții și nimeni să nu te deranjeze. Nimeni, absolut nimeni, n-a trecut pe-acolo cât timp m-am învârtit eu. Cuprins de extaz, ridic drona și o pun să mă urmărească. Sunt cu un ochi la dronă, cu unul la drum. La un moment dat, fix cum îmi stă în fire, cad ca berbecul. Voiam să pun piciorul jos dar n-am băgat de seamă că n-am unde să-l pun. Așadar, direct pe burtă cu motocicleta venind peste mine. Mă trag repede din reflex, dar tot îmi prinde piciorul. 

Sunt campionul căzăturilor stupide. Căzături gratuite, de pe loc, fără nicio explicație. Motocicleta rămâne într-o poziție imposibilă și fac trei încercări nereușite. Simt o durere în genunchiul stâng – e o problemă mai veche. Dacă mai devreme mă bucuram că nu-i nimeni pe drum, acum n-ar fi stricat o mână de ajutor. N-am ce face și mă văd nevoit să trag de roata față până aduc motocicleta într-o poziție din care s-o pot ridica. Mă împing în picioare, și gata. Cutia n-are nimic la prima vedere, doar o zgârietură în colț, crashbarul e si el zgâriat, hand-guard-ul e și el puțin atins. O nimica-toată. Cum se spune, i-am făcut botezul, nu? 

După ce urc pasul, mi se desfășoară în fața ochilor un tablou grandios. Lumina de apus, petele norilor pe pășunile verzi de la 3.000 de metri, lacul Son-Kul, care se vede, albastru, în depărtare. Un canion care sparge, brusc întinderea ce se ondulează lin. Și drumul, drumul care se întinde lin către apus. Nu mai simt oboseală, nu mai simt durere, nu mai simt nimic. E unul din acele momente rare în care sunt așa de puternic mișcat de ce se petrece în jurul meu, încât ating cea mai pură stare de fericire. 

Pun cricul jos la un complex de iurte de pe malul lacului. Administrat de localnici, e varianta hotelieră a iurtei – iurta familiei a fost multiplicată și simplificată ca să poată fi transformată în iurtă turistică. Înăuntru sunt trei paturi, dar voi dormi singur. E construită dintr-un schelet de lemn, pe pereți sunt covoare cu motive locale, pe deasupra e un celofan ca să nu intre ploaia, iar pe jos e un covor așezat direct pe iarbă. Mă pun în patul de lângă sobă – cred că va fi frig la noapte. Lemnele trosnesc deja înăuntru, dinspre sobă vine o căldură plăcută și moleșitoare, iar eu mă simt ca și cum ar fi trecut un camion peste mine: mă doare genunchiul, spatele, gâtul, stomacul și simt că ard. Sunt secat de energie și abia acum, că a scăzut adrenalina, îmi dau seama de asta. De afară se adu tropotele cailor mânați de copiii din “cartier”. Așa cum noi ne jucam bambilici în fața blocului, ei se aleargă cu caii. Se strigă, se îndeamnă, se fugăresc. Uneori și doi pe cal, încearcă să se doboare unul pe altul.

La 10.20 se stinge lumina – becul care-mi făcea lumină-n iurtă e conectat la un generator. Generatorul se oprește și se mai aud câteva voci. Încet-încet, se sting, și cu stingerea lor mi se închid și mie ochii. Pentru puțin timp, pentru că n-am reușit să mă adaptez la ora locală. O fi asta sau o fi din cauza altitudinii? Sunt la 3.000 de metri și știu că nu rezist bine la altitudine. Efortul din timpul zilei, ascensiunea bruscă. Stare de nesomn, oboseală, puls crescut. Mă trezesc din nou și ies să iau o gură de aer rece. De-abia mă mișc. Afară sunt undeva pe la cinci grade, dar din cauza oboselii simt frigul și mai tare. E semilună pe cer, dar se văd și stelele înghețate. Și ce frumos e. Mă întorc zgribulit în iurtă și bag ultimul lemn pe foc. Mă arunc în sacul de dormit și închid ochii.

Proiect susținut de Honda România și Motul România.