Este întradevăr “game over” atunci când spui “da” în fața ofițerului de stare civilă? Ți se schimbă viața de motociclist după ce te căsătorești? Ce se întâmplă când încep să apară și copiii?
Iubim motocicletele pentru că iubim libertatea. Sunt un mijloc care ne face să simțim că plutim. În natura omului, nevoia de a fi în mișcare e adânc înrădăcinată de pe vremea când era nevoit să umble pentru a găsi hrană sau parteneri de viață compatibili.
Pentru hrană, adăpost și bani de benzină, ne luăm câte un job. Supermarketul a rezolvat problema căutării hranei. Devenim sedentari. Timpul alocat peregrinărilor se limitează drastic. Nu mai poți fi într-o migrație permanentă, zilele libere (excluzându-le pe cele din weekend) se numesc concediu și trebuie planificate cu mult timp înainte, pentru a nu se suprapune cu zilele libere ale colegilor de muncă.
Apoi, intervine și căsătoria, cu copiii ei cu tot. E momentul în care începi să te întrebi: mai poate fi totul ca înainte?
Ideea articolul de față ne-a venit când îi mărturiseam sincer colegului de redacție că “până la urmă, nu e rău însurat, ba chiar din contră”. Însă cazul meu nu poate fi generalizat, din cel puțin trei motive: nu am suficientă vechime în branșa familiștilor, în virtutea meseriei trebuie să plec de acasă zile întregi pentru a călări motociclete, iar soția e și ea pasionată de călătoriile cu moto.
Cred că toate pleacă de la ceea ce înseamnă motocicleta pentru tine. Dacă ți-ai cumpărat una pentru că e la modă, o vezi ca pe instrument distractiv pe care îl folosești o dată la câteva săptămâni, eventual numai în zile însorite, atunci poți invoca familia ca scuză că nu ești mai mult timp în șa. Ba mai mult decât atât, faptul că te-ai căsătorit și – odată cu apariția copiilor – s-a mărit familia, poate fi și un motiv de vânzare a motocicletei pe care l-am auzit de multe ori.
Mai e și un alt gen de oameni, pentru care motocicleta reprezintă un mod de viață. Ei consideră că motocicletele au suflet, că fac parte din familie. Nu puțini sunt cei care dau și un nume de “botez” utilajului, altul decât inițialele impersonale inscripționate de producător. Cel mai elocvent exemplu ni-l poate da Mihai Barbu. Pentru el, existența unui copil nu e un impediment în calea călătoriilor, ba chiar impulsul de a pleca. “Vreau să-i arăt copilului meu lumea”, iar cel mai potrivit mod de a o face este, evident, cu motocicleta. Din păcate, oferta modelelor de motociclete cu ataș este foarte limitată. Cei care nu au abilități tehnice nu se simt confortabil să facă mii de km cu un model rudimentar. Dar Mihai arată că dacă vrei ceva cu adevărat, o poți face.
În cazul tău, ce s-a întâmplat? Cum ți-a schimbat căsătoria viața de motociclist?
7 Comments
Casatorie?
Pfoa, mie mi-a taiat distractia inca de cand eram in al doilea an de motocicleala. „Nu mai bine stai cu mine? Mereu esti cu motocicleta.”
Si nu m-am mai plimbat cu motocicleta la fel de mult ca in primul an. Si regret.
Acum nu imi mai vine sa imi cumpar alta, ca stiu ca bag banii intr-un fier si n-am cand sa ma plimb, ca ma freaca la cap cand ma duc sa ma plimb.
Nu vrea sa vina cu mine, n-am inteles de ce.
*cu mentiunea ca nu sunt casatorit.
Btw, e o mica eroare si nu apare butonul „Submit” la comentarii pe Mac OS X.
nici pe win cu chrome
apare doar un segment rosu vertical, ca si cand s-ar vedea primul rand de pixeli de pe verticala
dar treaba e de saptamani bune…
si la mine tot pe Chrome
Cred ca principalul element ca sa fie viata de motociclist intacta dupa casatorie este femeia careia ii place sa mearga cu tine. Daca ai si norocul sa dai peste cea care vrea sa mearga pe motorul ei, sa tii de ea. Eu a trebuit sa divortez inainte de a putea sa imi cumpar motor. Sunt foarte fericit deocamdata. Poate viitoarea partenera va iubi si mersul pe motor pe langa personalitatea mea cuceritoare…:)
Nu ma asteptam sa gasesc comentarii. M-am bucurat sa vad ca sunt. Eu am avut o viata linistita, in care faceam cum vroia sotia, pana cand s-a intamplat ceva(ma imbolnavisem rau). Dupa recuperare am vrut sa nu mai las nimic din ce as fi vrut sa fac sa fie inchis intr-un sertar. M-am inscris la scoala, mi-am luat motor si am inceput sa ies (nu a fost de acord cu nimic). Cel mai des la serviciu. M-am rugat luni bune sa se urce sa vada cum e, sa o plimb, dupa 6 luni a vrut. I-a placut, mai vroia, cine s-ar fi asteptat :)). Cu toate astea, merge rar si face orice poate sa nu ies. Trebuie sa iesi, sa te duci, sa te plimbi, gaseste momentul, daca nu, creeaza-l. Cu copii sau fara acasa. Trebuie sa traiesti cu sotia, sa iesi si cu ea, sa iesi si sa te ocupi si de copii si sa iesi si pentru tine. Daca eu, tu ne simtim bine si suntem fericiti, vor fi si ei, mai devreme sau mai tarziu. Daca noi nu suntem, cum ii putem face pe ceilalti sa fie fericiti?
Mulţumesc frumos pentru menţiunea din text. Dar mă simt dator să fac o precizare. Treaba cu abilităţile tehnice şi modelul rudimentar, pentru că vorbim de un Ural, nu prea se reflectă în realitate. Într-adevăr, dacă prin „rudimentar” ne referim la a merge în 2016 cu 80km/h, atunci da, aşa e, însă cam atât. Fără a fi sponsorizat în niciun fel, de nimeni, pot spune că Ural-ul e departe de a fi ce era o dată. Mă apropii vertiginos de 50.000km, pe ceas, fără nicio defecţiune. Altfel, revenind la ideea textului, fiecare e responsabil de alegerile pe care le face. Hai să fim şi noi bărbaţi înainte de a fi motociclişti, şi să nu vărsăm lacrimi. Nu sunt nici pe departe un caz fericit, ci mai degrabă unul normal. Ceea ce, cu sinceritate, le doresc şi cititorilor „Pe Motoare”!