Cel mai greu drum – GoPamir #9
30/07/2019
Triumph Rocket 3 – Așa arată versiunea de serie. Date Tehnice și Galerie Foto
01/08/2019

Dushanbe. Cum să expediezi o dronă din capitala Tajikistanului – Go Pamir #10

Tajicii au câini frumoși. Ciobănescul din Asia Centrală e alb, mare și frumos. Dar are acel instinct întipărit în ADN-ul câinelui: când vede roata de motocicletă învârtindu-se, te trezești cu el peste tine. Așadar, drumul meu liniștit prin sate este condimentat cu sprinturi rapide. Mai un Salam Aliekum, mai un brrapp, ca să fug de câini.

Drumul spre Dushanbe devine ceva mai bun. Pentru câteva zeci de kilometri am asfalt ca-n palmă, curat și marcat. Minunea nu ține prea mult dar, oricum, se simte că mă apropii de capitală. Mai mult trafic, mai multe orașe, mai cald. Nu e neapărat ce-mi doream.Termometrul motocicletei arată 39 de grade și abia mai pot să respir. Țin viziera închisă pentru că altfel aerul fierbinte mă arde pe față. 

Deși întâiul oraș al țării, Dushanbe este mic și pare provincial. Câteva clădiri administrative, două bulevarde mai mari și străduțe paralele și perpendiculare. Un oraș sovietic. Dushanbe înseamnă “luni” în limba tajică. Localitatea se numește așa pentru că pe vremuri era doar un sat care avea un târg ce se desfășura lunea. S-a dezvoltat și a primit statutul de capitală în timpul URSS.

Pe fiecare clădire mai importantă apare fotografia președintelui țării – Emomali Rahmon, uneori și cu citate pe diferite teme. De fapt, vorbim de un set de câteva fotografii în care silueta președintelui este decupată și pusă în Photoshop pe fundaluri diferite. Iar asta nu se întâmplă doar în capitală, ci în toate orașele și pe toate drumurile Tajikistanului. Trebuie să recunosc că efortul celor care-au creat posterele putea fi mai mare. Nu sunt neapărat atras de Dushanbe, dar voi petrece două nopți pentru că sunt obosit și pentru că am de rezolvat câteva chestiuni administrative. 

În primul rând, trebuie să scap de dronă. S-o trimit, cumva, acasă, pentru că nu pot intra cu ea în Uzbekistan. Este interzis. Iar treaba e cât se poate de serioasă. Știu două cazuri de drone confiscate, dintre care unul s-a petrecut cu două zile înainte. Nu-mi va rămâne decât să mă duc la poștă, dar pentru asta trebuie mai întâi să găsesc un hotel. 

Mă opresc la cel mai bun hotel din Dushanbe. Nu pentru că l-am căutat, dar fără internet pe telefon, fără să pot lua SIM local dacă n-arăt rezervarea la hotel (fix pentru asta îmi trebuia SIM-ul, ca să-mi iau hotel pe booking), cu maps.me care le mai greșește, cu 40 de grade în termometru și deshidratat, n-am mai stat să caut o alegere convenabilă. Am văzut clădirea mare de pe stânga, cu o intrare ce semăna a hotel de lux, am citit “Serenna Inn”, știam deja din ghidul Lonely Planet că e alegerea de top din Dushanbe, zis și făcut. Azi stăm la lux. Frumos, cu camere comode, mari, răcoroase mobilate cu gust și motive tajice, cu un pat moale, cu un duș (în sfârșit) bun. Ca să nu mai zic că dușul e separat de cadă, ceea ce prezintă un real-avataj: poți să-ți speli echipamentul moto în cadă și-ți rămâne dușul liber.  

În plus, stau fix în centru, pe bulevadrul Rudaki. Rudaki este considerat părintele poziei Persane și primul mare geniu literar al limbei Persane, are, cumva, anvergura lui Shakespeare și s-a născut în imperiul Samanid, pe teritoriul unde astăzi se află Tajikistanul. Astfel, cel mai frumos și cel mai important bulevard din Dushanbe poartă numele lui. E un bulevard umbros, cu un trotuar central, flancat de copaci, cu clădiri vechi și ambasade, care taie orașul de la un cap la altul. 

Bun, hai să rezolv cu drona și dup-aceea văd și orașul. Aflu de la recepția hotelului că DHL nu mai funcționează în Tajikistan, drept urmare trebuie să apelez la Poșta Tajică. Știind cum lucrează Poșta Română, am o strângere de inimă. Dar nu-i ca și cum aș avea de ales. Iau micul dejun și plec, cu drona în brațe, spre oficiul poștal. Îl găsesc încremenit în timp, într-o clădire veche și urâtă, și-mi amintește instantaneu de Poșta Română. Doar că aici nu e învălmășală, ci liniște. Dar lucrurile se mișcă extrem de lent. Am în față o bătrână care vrea să expedieze un colet, iar angajata poștei, cam de-o vârstă cu poșta, guralivă și glumeață în limba lui Rudaki, mă întreabă de ce-am venit. 

Îi zic ce și cum și-ncerc să aflu cât durează până ajunge pachetul în Bishkek (aprox 1.000 de km). La Bishkek, pentru că acolo voi ajunge peste vreo 10 zile și, poate-poate..  O lună, mi se răspunde. Bun, hai la București, atunci. Primesc cinci bilețele pe care trebuie să le completez, iar în timpul ăsta observ procedura de expediție: angajata poștei, îmbrăcată într-un fel de salopetă gri, are niște saci în care pune coletul. După ce l-a băgat acolo, coase sacul meticulos și pe cusătură pune un sigiliu de ceră. Totul se întâmplă manual, cu o atenție deosebită. Chiar și sigiliul pare de pe vremea lui Rudaki – un material roșiatic pe care se pune o ștampilă. Îmi amintește de celebra scena din Zootropolis, cu leneșul de la ghișeu. Și totul are acel miros de instituție veche, cu norme îmbătrânite, cu miros de vechi, cu un mers al lucrurilor ce nu vrea să țină cont că pe Pământ au apărut tehnologia 5G și trenurile care merg cu 300-400 de km/h. 

Îmi dau seama că timp de vreo lună-două, cât voi avea drona pe drumuri, prin camioane și depozite, prin Kârgâzstan și Kazakhstan, sacul acela n-o va proteja prea mult. Acum e băgată într-o husă și… cam atât. Trebuie să caut un ambalaj de protecție. Îmi anunț intenția, las drona acolo și plec la cumpărături. Intru intr-un fel de bazar, unde găsești de toate, de la detergenți la… cutii de murături. Hopa! Fix de asta am nevoie: o cutie de plastic în care să intre o dronă sau suficiente murături cât să treci iarna. Cumpăr cutia și plec spre motocicletă – am nevoie de sacul de dormit, voi înveli drona în el, ca să reziste la șocuri. E un sac din ăla gros în care dormi confortabil la 2 grade, iar pentru siguranță pun și tricoul Motul, că-i mai pufos, hai și straturile de corp căci de-aici înainte n-o să le mai folosesc. Ca să fie ceva trainic, leg totul cu o chingă.

Sunt foarte mândru de cutia mea de transport valori și dau să mă întorc la poștă. Cum trec prin fața hotelului, aud vorbindu-se română: patru bărbați stau la o masă și discută. Ciulesc urechile. Nu mi s-a părut. Sunt români și probabil au venit aici într-o călătorie de afaceri. Aș putea să-i rog să m-ajute cu drona, ca să nu stau cu inima strânsă două luni. Pe de altă parte, mă pot descurca și singur, n-aș vrea să-i derajnez, or avea oamenii treabă. Și sunt mândru de cutia mea de murături. Stau puțin pe gânduri și mă întorc din drum. Aleg să intru-n vorbă. Sigur că m-ajută. Drona mea va fi în București peste trei zile. Uite cum s-au potrivit lucrurile. 

Restul zilei trece fără să se petreacă ceva notabil. Stau două ore la biroul companiei aeriene ca să modific data zborului – termin călătoria mai repede decât m-așteptam, iar seara mănânc, pentru prima oară, carne de yak. Cum să fie? Știți cum arată yak-ul? E o combinație între vacă și oaie. Ei bine și carnea de yak e la fel. 

Călătorie susținută de Honda România și Motul România.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.