Minunata Vale Wakhan – GoPamir #8
26/07/2019
Dushanbe. Cum să expediezi o dronă din capitala Tajikistanului – Go Pamir #10
01/08/2019

Cel mai greu drum – GoPamir #9

Drumul curge pe malul râului Panj. Iar eu mă zbat la fel ca râul ăsta când i se îngustează albia. Îl văd cum se rostogolește, parcă turbat de furie, cum se sparge de mal, cum face spume, cum caută să scape din strânsoare și să curgă lin, mai apoi, sub numelele Amu-Darya, cunoscut în istorie sub numele Oxus. Are să devină cel mai mare râu din Asia Centrală și a format granița naturală dintre lumea Persană și cea Turanică. Credeam, cumva, că de la Khorugh lucrurile vor fi ceva mai simple. Mă gândeam, în sinea mea, că e un drum mai circulat, drept urmare e în condiții mai bune. De unde? E mai circulat și atât, ceea ce complică foarte mult lucrurile. 

Am zi lungă. După 60 de km de porțiuni când cu pietriș sau pământ, când cu asfalt vechi de 40 de ani, plin de gropi, fac dreapta pe Valea Bartang. Sau Valea Bartangului, cum i s-ar spune pe pământ românesc. Valea asta duce până în inima munților Pamir și se intersectează cu M41 într-un pas de 3.800 de metri. Este izolată și greu accesibilă chiar și pentru standardele din Pamir, și în inima munților trăiesc niște comunități rupte de lume. Eu însă intru doar 40 de km în interiorul ei, față de 200, cât ar fi până la M41. O voi explora altă dată. Canioanele strâmte și dramatice alternează cu văi mai dulci, unde sunt câteva sate. Din loc în loc, râul formează niște piscine naturale, cu apă limpede, unde localnicii se scaldă și se întind la soare. Sunt deja 34 de grade și le-nțeleg foarte bine plăcerea cu care se aruncă-n apă într-o zi leneșă de sâbătă. Desigur, chiar și-n slip, toată lumea te salută iar copii aleargă către tine stringând “hello”. 

Mă-ntorc în șoseaua principală, cu direcția Dushanbe, și dau de cel mai prost drum pe care-am fost vreodată. Și, credeți-mă, știu multe drumuri proaste. De fapt, cred că ceva mai proastă era secțiunea de pe M41 – Pamir Highway, pe care-am făcut-o când m-am rătăcit. Dar aici, senzația este întărită de căldură – văd în bordul motocicletei și 38 de grade, de praf și de traficul care devine din ce în ce mai intens – Land Cruisere, mașini care hurducăie non-stop, camioane, camioane cu remorci. Mă umplu de praf din cap până-n picioare și dau zoom-out disperat în GPS. Drumul ăsta nu se mai termină. Mă hidratez greu. Apa e bună doar 10 minute după ce-ai cumpărat-o. Apoi ajunge la 40 de grade și nu-ți rămâne decât să te speli cu ea pe mâini.

Zilele astea umblă vorba că China vrea să dea 230 de milioane de dolari pentru reconstrucția drumului pe care mă aflu acum, secțiunea dintre Kalaikum și Rushan. Ar urma ca zilele viitoare să apară chinezii pentru studiile de fezabilitate, iar construcția ar include și două tuneluri. Totul face parte dintr-un plan mare al chinezilor, “the Belt and Road Initiative”. Chinezi vor să pună la punct infrastructura în asia Centrală și să unească China de Turcia prin șosea și cale ferată. Un alt proiect ar viza Mongolia. 

Sunt rupt de foame și opresc la un popas de pe marginea drumului. Vine o cucoană cu un zâmbet larg și-mi explică că are supă, plov și salată. În sfârșit, plov. “Adu-mi din toate”, doar doar o sa m-aleg cu ceva, restul frazei zicându-l în gând. Vine mai întâi plovul cu salata și mă înfing în ele ca un lup. Vine, apoi și supa. Apă aveți? “Voda, niet.” Îmi răspunde de parcă ar fi o blasfemie. Până la urmă, cui să-i vând ea apă când e izvorul la 10 metri mai încolo. Iau totuși sticla mea de apă plată și-o pun la răcit. 

Pe măsură ce mănânc, parcă încep să văd lucrurile într-o lumină mai bună. Parcă și malul de din fața mea arată mai frumos, parcă și canionul pe care-l străbat pe mai spectaculos. E cam târziu și nu mi-e clar unde o să mă opresc în noaptea asta, dar nu-mi rămâne să merg înainte. Pun casca pe cap, deja plină de praf și accelerez, din nou, pe drumul ăsta imposibil. Motocicleta sare, din când în când simt spatele cum se desprinde de pământ și calculez cu grijă depășirile, pentru că n-am la dispoziție decât doi metri lățime între camionul care poate nu mă vede și râul Panj, care curge tulbure pe lângă noi. 

Soarele cade, ușor, și mă văd nevoit să opresc. Drumul e la fel de prost și n-am de gând să-l fac noaptea. Ajung la Kalaikum, numit și Darvaz, care înseamnă “poartă de intrare”. E un orășel aflat la intersecția a două drumuri și e considerat poarta de intrare în Pamir. Aici râul Panj își schimbă direcția și începe să curgă spre sud. Eu caut un hotel. Mă opresc la primul, ceva cu “Palace”. Văd motocicletele celor doi elvețieni cu care m-am întâlnit la Sary-Tash. Nu prea am chef de ei, dar nu mai contează. Mă duc la recepție să aflu prețul camerelor. “100 de dolari”, îmi spune amabil recepționerul. 100 de dolari? Păi unde vă credeți, la Amsterdam, îl întreb cât se poate de serios. Retoric, desigur, pentru că-mi iau rapid casca și mă întorc la motocicleta prăfuită. 

Urc pe ea, înconjurat de copiii curioși și în sunet de muzică tajică. Alături e un spectacol. Mai merg 300 de metri și opresc la Hotel Roma –  “biker friendly”. E fix ce-mi trebuie. Câns să intru în cameră, beznă. Apăs pe întrerupător… nimic. Mi se promite că se rezolvă imediat. Să mă duc să iau cina, și când voi fi cu stomacul plin voi avea și lumină să găsesc patul. Terasa e o încântare – aflată pe malul unui râu învolburat de munte, temperatura e cu 10 grade mai mică decât afară. Mănânc fructe, salată, supă, niște cartofi fierți și beau o bere. 

Stau puțin de vorbă cu o englezoaică de 70 de ani care umblă singură cu rucsacul prin Pamir, înjur printre dinți doi bicicliști îmbrăcați de parcă se află în Paris, nu-n Pamir, care mă ridică de la masă să-mi mut motorul că nu vor avea loc dis de dimineață și trebuie să doarmă, pentru că se vor trezi la patru ca să înceapă să pedaleze (ce plăcere găsesc în asta, nu știu) și mă bucur de răcoarea care vine de la râu. Apropo, s-a rezolvat cu lumina: o cameră lungă, cu canapea extensibilă, două narghilele pe lângă pereți care încă mai au resturi de cărbuni și tot felul de aparatură electronică antică. Noapte bună. 

Călătorie susținută de Honda România și Motul România.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

1 Comment

  1. Laur spune:

    Greu drum. Asfalt uscat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.