O noapte într-o casă din Pamir. GoPamir #7
25/07/2019
Cel mai greu drum – GoPamir #9
30/07/2019

Minunata Vale Wakhan – GoPamir #8

Mă trezesc, din nou, la 07.00. Asta după ce m-am trezit de câteva ori în mijlocul nopții. În tura asta am învățat să fiu matinal. Drept mic-dejun primesc ciorbă, ceai și trei ouă prăjite. Dac-o să mai mănânc multe ouă prăjite cred c-o să am apucături galinacee. În fine, mănânc, că n-am de-ales, și-mi scot o ciocolată din geantă, pusă acolo pentru zile grele, ca să am cu ce asorta ceaiul.

Safar, gazda mea, dă la lopată – mi-arată c-o să construiască niște dușuri, un alt wc și bania – sauna rusească. Pe lângă casă susură un râu, deci ar trebui să fie plăcut să ieși din bania după o tură obositoare în Pamir. Regret că nu le-am prins construite, și c-am fost nevoit să mă folosec de “long-drop-ul” actual, îi urez baftă lui Safar, pun bagajul pe motor și plec. Mă așteaptă o zi pe valea Wakhan. 

Safar, gazda mea din Lagnar

Înainte de-a porni spre Khorog, mă întorc puțin din drum ca să mai arunc o privire la felul în care se unesc râurile Pamir și Wakhan, dând naștere râului Panj, care apoi se va transforma în Amu-Darya ca să despartă civilizația persană de cea turcică. De sus, totul e liniștit. O oază de verde în inima munților arizi. Într-o parte, drumul urcă și tot urcă spre vârfurile Pamirului, iar în partea cealaltă coboară alături de râul Panj, spre stepe și deșerturi. Drum al Mătăsii, care sute de ani a legat civilizații prin schimbul de mărfuri.  Cobor și eu în valea plină de oaze a Wakhanului. Opresc la benzinărie ca să fac plinul, pun 15 litri scurși dintr-o găleată, apoi îmi iau două sticle de apă și, la drum. 

Benzinărie pe Valea Wakhan

Satele Wakhanului s-au trezit demult la viață. Oamenii-și văd de treaba lor de zi cu zi și se opresc pentru o clipă când aud sunet de motor. Duc respectuos mâna la inimă, salam aliekum, și toată lumea îți zâmbește. N-am văzut loc mai prietenos cu vizitatorii. Dintre toți, copiii se bucură cel mai mult la vederea motocicletelor. Strigă din răsputeri “hello” și-ți ies în cale să bată palma. Mă opresc de câteva ori să ne strângem mâinile și le dau dulcurile pe care le mai am. “Hello, how are you, where are you from?”, copiii învață engleză la școală și sunt bucuroși când cineva le răspunde. O bucurie sinceră, dezarmantă. 

Tajicii sunt diferiți față de kârgâzi. Fizionomie, limbă, obiceiuri. E cu totul altă lume. Limba e de origine persană (kârgâza și uzbeca sunt turcice), fizionomia este caucaziană (irano-afgană) și nu asiatică și nu se ocupă de păstorit, la fel ca vecinii lor din Tian-Shan. Au fețe curate, luminoase și zâmbitoare, și niște trăsături pronunțate. Sunt înalți, semeți, iar în satele din Tajikistan femeile au o frumusețe simplă și sinceră, mascată, din păcate, la oraș de rujuri și farduri. 

Satele Wakhanului sunt încântătoare în mod normal și nemaipomenite după ce-ai mers câteva zile pe platoul arid al Pamirului. De-a lungul drumului ai plopi, ca să mai potolească căldura soarelui, grădini, canale de irigații. Satele se formează în zona râurilor care coboară din munte și dau naștere oazelor. Apa este deviată către grădini prin canale mici, prin care curge apă cu un debit ridicat. 

Oamenii folosesc în continuare măgarii pentru treburile zilnice. Dacă-n Kârgâzstan vezi cai și călăreți care stau semeți, cu pălăriile lor kârgâze, în Tajikistan măgarul e cel mai comun animal: încăpățânat din fire, dar rezistent, umblă de colo-colo pe drumurile prăfuite ale Pamirului. 

Eu accelerez și las în urmă un nor de praf. Singurele mașini sunt cele cu turiști sau cele care fac taxi între localități. Cum funcționează: neexistând transport public, dacă vrei să ajungi de la Khorog la Rushan, de exemplu, te aștezi în stație și pleci cu prima mașină care se umple. De multe ori, într-o astfel de mașină intră șapte oameni, iar bagajele stau deasupra, prinse cu sfori și acoperite cu o prelată. 

Peste drum sunt satele afgane. Dacă la început vedeam doar colibe dărăpănate, acum apar și gospodării mai îngrijite, cu grădini, cu animale, cu case mai mari. Pe valea Wakhan mergi cu un ochi la drum și cu altul la vecinul afgan, ca să vezi ce mai face. Și face și el ce poate, atât cât iese din pământ. Mână o vacă, strânge nutreț, cultivă. 

Sat din Valea Wakhan

Din când în când, vezi cascade care țâșnesc din muntele arid și oaze de verdeață care apar ca de nicăieri. Drumuri înguste, de țară, șerpuiesc spre vârful muntelui și par că se ridică până la cer.

Fiind zonă de graniță și, totodată, republică autonomă, aflată de mai multe ori în conflict cu puterea de la Dushanbe, drumul este plin de checkpointuri și de patrule ale armatei. Lucrurile sunt simple: dai pașaportul și viza, ești trecut într-un carnet și poți merge mai departe. 

Acum desparte două țări, dar nu demult Wakhanul era granița dintre două mari imperii: Imperiul Rus, care controla Asia Centrală și Pamirul și Imperiul Britanic, care controla Indiile. Dacă vă uitați pe hartă, veți vedea că-n această zonă Afganistanul este doar o fâșie subțire între Pakistan și râul Panj. Aceasta era un fel de zonă-tampon între cele două mari puteri.

Ajung seara la Khorugh, cel mai mare oraș al regiunii, aflat la întersecția râurilor Gunt și Panj. Este cea mai săracă zonă din Tajikistan, iar Tajikistanul este cea mai săracă țară din Asia Centrală. Dar chiar și-așa, o duc mai bine decât vecinii Afgani, distruși de războaie. De multe ori, drumul de pe malul Afgan este total impracticabil, cu multe porțiuni aflate sau prăbușite sub apa râului Panj.

Deja s-a făcut cald, mi-am luat la revedere de la răcoarea plăcută a Pamirului, sunt dezhidratat și sper să am parte de o cameră răcoroasă la hotelul din centrul orașului. Camera este fix cum mi-o doream – spațioasă, răcoroasă, curată, cu duș și cu prosoape curate – cam cum ar trebui să arate o cameră de hotel. O primesc ca pe-o minune și mă costă 40 de dolari, cu tot cu mic-dejun. Wifi-ul funcționează foarte prost, iar eu caut un restaurant ca să-mi potolesc foamea. De la cele două ouă prăjite, n-am mai gustat decât un Snickers. Mă opresc în parcul central, mănânc acceptabil și apoi cad rupt de oboseală, pe la ora 22.30. 

A doua zi încerc să mă mobilizez repede. Inițial mă gândeam că poate-ar fi mai nimerit să mai iau o noapte în Khorog și să mă odihnesc, dar îmi dau seama că locul nu-mi spune prea multe, așadar mă hotărăsc să plec. 

Refuz omleta și mănânc clătite, beau ceaiul – cafea n-am mai băut de două săptămâni și la 08.30 sunt deja pe motor. Mă opresc să-mi iau o cartelă locală, dar nu reușesc. E blocat sistemul, sau ceva de genul ăsta. Fata de la tejghea privește încruntată și mă cheamă luni (azi e sâmbătă), iar între timp în magazinul Turk Cell e un dute-vino care nu se mai oprește. Fiecare are nevoie de câte ceva și nu contează că eu aștept rezolvarea problemei. Toți își spun off-ul.  În fine, mă descurc și fără telefon. N-am avut nici date, nici wifi în ultima săptămână și roata motocicletei se învârte și fără să știu ce-i în mail sau pe facebook. 

La 5 km de centrul orașului, la intrarea pe un pod care duce pe malul afgan, e vânzoleală mare. Am drum lung azi, deci merg mai departe, dar cu gândul și cu coada ochiului tot acolo sunt. Mai merg un kilometru și mă-ntorc. Până la urmă de-aia am plecat la drum, pentru călătorie, nu pentru destinație. N-o să-mi refuz nicio oprire.

E sâmbătă, iar negustorii afgani sunt lăsați să intre cu marfa pe teritoriul tajic. Aduc mătăsuri, mături, împletituri, pietre, tot felul de chilipiruri și e mare hărmălaie. Un grup de șase femei afgane, de mai multe vârste bat în niște dairale un ritm tribal, iar învălmășala, culoarea și fumul care vine de la un grătar pe care se rotește șiș-kebapul, te transportă în altă lume. Piața nu e mare, e mai degrabă un micro-univers în care se întâlnesc trei civilizații diferite: afganii, tajicii și noi, cei câțiva europeni care ne-am nimerit aici, în această zi.

Mă plimb printre tarabe, mănânc o gogoașă și admir în liniște spectacolul din fața mea. Doi negustori afgani, întind mătăsurile o dată la trei minute și cheamă clienții. Încep, apoi, discuții, negocieri și într-un final o femeie tajică pleacă cu 4-5 metri de material. Negustorii iau o pauză, iar ritualul se repetă ceva mai târziu. Femeile afgane sunt acoperite din cap până-n picioare, dar nu în negru, ci-n pânze colorate, cu motive florale. 

Mi-am luat o scoverga, fix cum îmi face bunică-mea în Oltenia. Din aluat, pus să sfârâie într-o oală plină de ulei. Mă costă 1 somon, adică 50 de bani. Dar în afară de asta, plec cu mâna goală de la piață. Păcat, mă gândesc mai târziu. 

Călătorie susținută de Honda România și Motul România.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

1 Comment

  1. Laur spune:

    Frumoase peisaje.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.