Pamir Highway – Prima zi pe acoperișul lumii. GoPamir #6
22/07/2019
Minunata Vale Wakhan – GoPamir #8
26/07/2019

O noapte într-o casă din Pamir. GoPamir #7

Am dormit, din nou, prost. Nici nu mă surprinde, având în vedere că mă aflu la 3.800 de metri. M-am trezit din oră în oră, gâfâind ca și când aș fi alergat un maraton. Nu mai aveam aer. Deci ibuprofenul nu e tocmai cel mai bun leac pentru răul de altitudine. 

Planul meu suna așa: de aici plec la Jarty Gumez, pe un drum neasfaltat, un loc unde se află niște izvoare termale, și petrec noaptea acolo, relaxându-mă în ape calde. Apoi mă întorc la șoseaua principală și merg până la Alichur, unde-mi voi petrece noaptea într-un homestay. Dar asta ar însemna că următoarele două nopți le voi petrece la 4.200 de metri, ceea ce nu-mi prea surâde. Așadar, reconfigurez traseul: în seara asta cobor măcar 1.000 de metri. Destinația: Langar, locul unde începe coridorul Wakhan. Da, acel Wakahn. 

Zis și făcut. Mă duc la micul dejun și mă pomenesc cu două ouă prăjite. Fir-ar să fie! Iar? Să vă spun cum a-nceput. Mă așez la masă aseară, iar ospătarul vine să mă întrebe ce vreau. Nici nu știu de ce m-a mai întrebat, că până la urmă avea doar borș și dumplings/manty/un fel de colțunași cu carnet tocată. Urăsc felul ăsta de mâncare, am fost nevoit să mănânc de trei ori în călătoria asta, ultima oară cu o seară înainte și niciodată nu mi-au picat bine. În zadar cer plov (pilaf – orez cu carne și legume), îmi spune că n-are, deși la masa din stanga, plină de englezi, curge orezul ca-n Asia. Îmi spune c-ar fi un grup organizat și aveau meniu dinainte stabilit – sau cel puțin așa înțeleg eu. În fine, îmi comand ce-o fi și, între timp, apare un italian, biciclist. După ce vede că n-are de unde-alege, dă un vafanculo printre dinți și mănâncă o salată. Apoi se așează lângă noi un cuplu de bicicliști – ea franțuzoaică, el canadian. “Ce doriți, îi întreabă ospătarul?” Plov, raspund ei. “Bine, doua portii”. Eu, sar ca ars si m-apuc să protestez intens. “Pai la mine de ce n-a existat, nene?” Ridica din umeri. Nu ma las, tot insist, doar-doar o sa manânc și eu ceva. Nimic. Nu-mi rămâne decât să bălesc la pilaful de pe cealaltă parte a mesei. 

Să revenim la micul dejun. M-așez la masă lângă cuplul de bicicliști să mai povestim, și primesc întrebarea magică: “porridge sau ouă?” Porridge, pentru c-am mâncat ouă în fiecare zi de când am ajuns aici. In doar cinci secunde primesc răspunsul “Porridge nu mai avem…”. E clar, nu-i locul meu. Mănânc cele două ouă prăjite, beau ceaiul, îmi iau două snickers de consolare și plec. Am drum lung. 

Pamir Highway, între Murghab și Ali-Chur

Opresc la ceea ce-ar trebui să fie o benzinărie, dar în locul pompelor văd niște bidoane de ulei de floarea soarelui, umplute cu un lichid galben-verzui. Petrol, da, întreb ca să mă asigur. Benzin? Petrol, îmi răspunde băiețandrul din benzinărie, fericit-nevoie mare că i-a venit un client. Și ce mai motocicletă. Îmi arată și el Uralul lui cu ataș, care are o semi-carenă de modă veche ce pare construită de el. Intră fix 10 litri, adică două bidoane, mă rog în gând să nu fie pipi de măgar și plec, în sfârșit, la drum. 

Șoseaua continuă solitar pe acoperișul lumii, străjuită de munți acoperiți de zăpadă, câte-un lac ici-colea și nici țipenie de om. Din când în când, câte un grup de bicicliști, niște motocicliști și câte un 4×4 cu turiști. Îmi dau seama că turiștii sunt mai numeroși decât localnicii pe aceste drumuri. Dar nu mai numeroși decât marmotele care trec șoseaua, în fugă, către vizuină. Am înțeles de la cei care merg pe jos sau cu bicicleta că se și avertizează între ele. Eu n-aud nimic de la duduitul motorului cu doi cilindri de sub mine. 

Deși am cale lungă, mă opresc de multe ori. Nu pot trece, pur și simplu, prin frumusețea asta de loc fără să fac nimic. Ridic drona, scot aparatul și mă minunez de felul în care soarele, cu razele lui, poate picta în nuanțe diferite munții, lacurile, orizontul. Trec, apoi, prin Alichur, un alt sat izolat de pe platoul Pamirului și-mi dau seama că lucrurile stau altfel. Pentru noi, că venim câteva zile, odată-n viață, în locurile astea, e nemaipomenit. Ni se pare frumos. Apoi ne întoarcem în confortul nostru de acasă și le povestim prietenilor cât de spectaculos e Pamirul. Dar pentru oamenii ăștia care locuiesc aici, lucrurile nu-s chiar așa de simple. Trăiesc în condiții greu de imaginat: totul este arid, nu crește nimic. Verile sunt calde și uscate. Apoi, vine iarna cu ger și viscol, turiștii pleacă și totul se închide. Drumurile se blochează, cade curentul, și crivățul biciuie fără încetare crestele golașe. Oamenii ăștia duc o viață foarte grea. 

Eu continui să accelerez, vrăjit de ce văd în jurul meu. Zăresc la orizont nori răzleți de furtună și sper să nu mi se întâmple nici azi. Până la urmă, am luat destule ploi în viața asta, de ce să mai iau și-acum? Drumul devine din ce în ce mai prost și dintr-o șosea acceptabilă, unde asfaltul vechi alternează cu secțiune de pietriș, se transformă în ceva inimaginabil. E cel mai prost drum pe care-am mers vreodată. Pietre mari, pe care nu le pot ocoli, gropi, motocicleta vibrează din toate articulațiile și n-am ce să-i fac. Asta e, îmi zic. Trebuie să plătesc tribut pentru frumusețea asta.  Deschid navigația să văd cât mai am și-mi dau seama c-am trecut de ceva vreme de intersecția unde trebuia să fac stânga. Fir-ar să fie! Asta-mi trebuia acum! N-am nimic altceva de făcut decât să întorc. Îmi ia mai bine de 20 de km să ajung la locul unde trebuia să schimb direcția, ca să cobor de pe platoul Pamirului către valea Wakhan. 

De aici înainte nu mai am deloc asfalt. Nu-i nimic. Doar că washboard-ul ăsta mă scoate din sărite. Caut să merg cât mai aproape de marginea drumului, unde vibrațiile sunt ceva mai line, dar nu rezolv mare lucru. Drumul este îngust și șerpuiește pe o vale largă. Deși sunt sleit de puteri, sunt bucuros când văd că, în sfârșit, cobor. 

Ajung la un post de control, iar în așteptarea soldatului tajic îmi dau seama că sunt la 200 de metri de Afganistan. Fix acolo, peste râu, fix acolo e. Ne desparte râul Pamir, un firicel de apă pe care l-aș putea trece și cu motorul în locul ăsta. Vine soldatul tajic, îi dau pașaportul și viza cu permis GBAO și împărțim frățește o ciocolată neagră pe care-o scot din geantă. “Până la Langar mai ai 70 de km”, îmi spune. Zis și făcut, mă urc pe motor și-i dau înainte. 

Pe malul râului Pamir. În stânga, dincolo de râu, e Afganistanul

Sunt, din nou, uimit de ce văd. Toată lumea mi-a spus că valea asta e impresionantă, dar parcă nu-mi venea să cred că după atâtea lucruri frumoase o să mi se pară nemaipomenită. Dimpotrivă! La început, râul este îngust și formele line ale munților, încălzite de lumina apusului, dau o stare magică locului. Apoi râul trece printr-un canion, iar șoseaua se află când lângă apă, când pe un mal mai înalt de unde se defășoară o priveliște colosală. La un moment dat, zăresc niște cămile afgane care pasc nestingherite dincolo de râu. Sunt așa de aproape că dacă le-aș striga sigur mi-ar răspunde. Nu știu, însă, ce să le strig, așadar îmi văd de drum. La scurt timp, zăresc două colibe fgane. Solitare și sărăcăcioase, ridicate din chirpici, parcă neterminate, cu câte o ușă și o fereastră. Încerc să-mi dau seama cum se poate trăi în astfel de colibe, cum și din ce trăiesc afganii din acest colț uitat de lume. 

Mai merg puțin, iar drumul urcă sus, pe un perete, deasupra unei râpe. În față apar munții. Din nou munți, frumoși și falnici, la linia orizontului, în bătaia soarelui. Dincolo de mal e Afganistanul și nu foarte departe e masivul Hindu Kush, pe care cred că-l zăresc din când în când și care desparte Afganistanul de Pakistan. În această zonă Afganistanul e doar o limbă de pământ, strânsă între Tajikistan și Hindu Kush. E doar o zonă-tampon între două mari puteri – Imperiul Rus și Imperiul Britanic, care-și aveau granițele aici. 

Încerc la un moment dat să ridic drona, dar gimbalul face nazuri. Se mișcă sacadat și nu stabilizează. Ce-i drept, l-am găsit întors într-un unghi ciudat, cu tot cu plasticul de protecție. Asta-mi trebuie acum. Să mi se fi stricat și drona. O adaug la lista de scule avariate în această călătorie: hdd dus, aparat foto cu nisip în obiectiv, baterie externă defectă. Oricum, nu prea mai am baterie și e deja foarte târziu. Vedem mâine dimineață. Bag drona la loc și securizez ghimbalul cu bandă adezivă, doar-doar o rămâne pe loc în vibrațiile și-n hopurile la care e supusă motocicleta non-stop. Pentru că drumul nu e deloc blând cu noi și, indiferent de viteza cu care aș merge, motocicleta vibrează, sare, hurducăie. Până acum s-a ținut bine și cu excepția cutiei din partea dreaptă, care nu mai stă foarte fixă de la căzătură, n-are nimic. Dar chiar și-așa, nu mă deranjează. Nu pot spune că mi-a creat vreo problemă. 

Soarele s-a scurs de ceva vreme după munte și nu mai am multă lumină la dispoziție. N-ar fi prea amuzant să mă prindă noaptea pe râpele astea. Dar nu mă prinde. Văd primii oameni: unul mână două vaci, alții țin pe spate două săpăligi. Satul e aproape. Trec de prima localitate și-ajung în Langar. 

Zâmbesc de fericire. Pentru prima oară, după atâta timp, simt mirosul de vegetație. Miros de pomi, miros de iarbă. Langar este într-o oază din valea Wakhan, în locul unde se intersectează râurile Pamir și Wakhan. Cât mi-a lipsit acest miros. Și cum cobor eu panta abruptă, rupt de oboseală, văd un băiat cu zâmbetul până la urechi cum îmi face insistent semn să opresc. “Eu sunt Safar. Homestay Safar, hai la mine!” Ceva îmi inspiră încredere. Este negricios la față, slab, nu prea înalt și puțin cocoșat. Ai putea ușor să-l confunzi cu unul de pe la noi. Se vede că greutățile vieții și-au lăsat amprenta asupra lui, încă de copil. Zic da, și mi-arată calea. Mă-ntreabă dacă-l iau pe motocicletă până acolo. “Nu te iau, Safar, că-s rupt de oboseală și poate dau cu tine de pământ. Mergi tu înainte!”. Safar o ia la fugă, eu în urma lui și trebuie să trec niște șanțuri, pe o uliță îngustă, ca să ajung în fața unei uși de garaj. Îmi arată două stickere, semn c-au mai trecut doi motocicliști pe-acolo. 

Casa e albă, simplă, iar în spatele ei susură un râu învolburat, de munte. Soția lui Safar umblă de colo-colo, pesemne ca să pregătească cina – nu știa că va avea oaspeți în seara asta. 

Mă poftește înăuntru, mă descalți și intru să văd unde-mi voi petrece noaptea. La intrare, un fel de living+dining+dormitor. E prima oară când intru într-o casă din Pamir. Nu știam că se doarme pe jos. În living, totul este ridicat pe un fel de platformă, unde se află o masă foarte scundă, cam de-un cot înălțime. Pe lângă pereți sunt saltele subțiri și perne. Din living intru în dormitorul meu. Pe cât de albe și de simple sunt pe dinafară, pe atât de colorate sunt pe interior casele din Pamir. Dormitorul meu are un mobilier vechi pe o latură, un perete cu gravuri pe partea cu fereastra (doi cai, niște copaci, câteva flori și stelele) și e plin de covoare. Pe jos și pe pereți. Pe mobilier, câteva poze cu familia lui Safar. Nu există paturi. Doar aceleași saltele subțiri, întine de-a lungul pereților și câteva perne. Calculez și-mi dau seama c-ar putea dormi lejer patru oameni în camera asta. 

Cina: ceai și „melcișori” cu ouă prăjite

Cina e compusă dintr-un ceai, pâine și un fel de “melcisori” si oua prăjite. Nici acum n-am scăpat de oua prajite. În colț e un televizor, pornit pe un program anume. Mi-e bine. Chiar dacă n-am duș, iar ca să ajung la wc-ul din fundul curții trebuie să folosesc lanterna și să trec printr-un labirint de zarzavaturi, mi-e bine. Mă simt mai bine ca la orice hotel sau hostel de până acum. 

Dormitorul meu

Călătorie susținită de Honda România și Motul România.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

1 Comment

  1. Laur spune:

    Tare cu ouale :)). Asfalt uscat in continuare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.