De vreo două săptămâni, îmi tot apar fotografii în feed-ul de Facebook. Ba un ocean, ba un drum neasfaltat care duce spre orizont, ba un munte, ba o lamă. Unfollow nu mă lasă inima să dau, dar nici bine nu-mi pică.
Îl mai țineți minte pe “Jorge”, unul dintre cei doi partenerii de călătorie de anul trecut? Ei bine, anul ăsta a făcut-o din nou. Pe aceeași rețetă: trimis motocicleta din Polonia în Valparaiso, stat vreo lună și ceva în America de Sud. Doar că de data asta a pornit spre Sud – Patagonia, Fino del Mundo, unul dintre locurile la care și eu visez cu ochii deschiși: cum altfel să fie un loc care se numește “Fino del Mundo”. Să știi că ai ajuns până unde se termină drumul. Că mai departe nu se poate. Am avut același sentiment de împlinire când am ajuns la Nordkapp și la Magadan – era sfârșitul drumului, sfârșitul lumii.
Dar nimic nu se compară în imaginația mea cu Patagonia – de care am auzit prima oară citind cărțile lui Jules Verne. De fapt, cred că lui Jules Verne i se datorează, încă, multe călătorii din ziua de astăzi și din alte zile, atâta timp cât Pământul va rămâne așa cum îl știm/ sau cum nu-l știm: rotund, frumos, misterios.
În Patagonia se spune că te lupți cu vântul puternic, cu vremea, cu distanțele mari și cu locurile izolate. Dacă Peru și Bolivia sunt țări spectaculaose prin prisma culturilor diferite, Patagonia trebuie să fie nemaipomenită datorită lipsei oamenilor.
Acum îmi e clar, cât de curând îmi iau bilet spre Chile.
Așadar, să revenim la “Jorge”. Voi posta mai jos câteva dintre fotografiile care m-au făcut să scriu acest articol. Nici măcar nu i-am cerut permisiunea, dar e băiat bun.. nu se supără el pe mine. Drum bun, “Jorge”!