Triumph Rocket 3 – Așa arată versiunea de serie. Date Tehnice și Galerie Foto
01/08/2019
La cât timp după ce-ai băut te urci pe motor?
03/08/2019

“Tunelul Morții” și Cele Șapte Lacuri – GoPamir #11

Munții Pamir sunt marea atracție a Tajikistanului. “Acoperișul Lumii”, cu văi sălbatice și platouri la 4.000 de metri, cu peisaje ireale. Dar mai e ceva: drumul către Uzbekistan, în nord-vestul Tajikistanului, trece prin munții Fan, cu o frumusețe aparte. Printre lacurile fotogenice ale munților Fan se numără și lacul Iskanderkul unde se află Dacha (casa de la țară) președintelui Tajikistanului. 

Dar președintele n-are zi liberă. Aflu din presa locală că Emamoli Rahmon urmează să se întâlnească cu președintele Kârgâzstanului pentru a încerca să pună punct unor dispute privind frontiera – nu demult, s-a lăsat cu focuri de armă iar un om a murit. Când a împărțit sovietele, Stalin a tras niște linii cu rigla și a lăsat comunități întregi între alte granițe decât cele naturale. Nu neapărat din nepăsare, dar puțină zâzanie în zonă nu strică. În felul ăsta Rusia putea controla mai bine teritoriile. Urmările se văd și astăzi – enclave, conflicte, dispute, granițe care încă nu sunt stabilite, deși au trecut 30 de ani de la destrămare URSS.

Am noroc că frontiera de la Penjakent este deschisă – Tajikistanul și Uzbekistanul se află într-un fel de război rece, iar unul dintre motive este și construirea unui baraj de către tajici. Barajul, declarat a fi cel mai mare din lume ar ajuta, prin hidrocentrale, la independența energetică a țării, dar Uzbecii acuză că prin construcția acestuia le va fi afectată industria bumbacului. Este o zonă complicată. 

Din fericire, drumul meu pare simplu. Trebuie să merg tot înainte, iar cu vreo 15 km înainte de frontieră să fac stânga, către cele șapte lacuri. Șoseaua este impecabilă, grație poporului chinez și începe să urce ca să traverseze munții Fan. Mă bucur, pentru că în sfârșit voi mai scăpa de căldură, iar uneori peisajele îmi aduc aminte de Alpi. Zilele trecute, amicul Ajay, un indian pe care l-am cunsocut la Sary Tash, îmi zicea ceva de un tunel spre Uzbekistan. Să am grijă și să-mi aleg o mașină în spatele căreia să merg. N-am priceput prea bine ce voia cu asta, mi-a intrat pe-o ureche și-a ieșit pe alta. Norocul face să am un camion în față la tunelul cu pricina. Sau ghinionul. E vorba de un tunel lung de vreo 5 km, fără pic de lumină, fără marcaj, cu umezeală înăuntru și plin de gropi. Ulterior aveam să aflu că i se zice “tunelul morții”. Intru în tunel și-ncep să-mi dau seama la ce se referea Ajay. Dacă n-ai în față o mașină după care să te ghidezi, ai cam încurcat-o. Nu vezi nimic. Dar nimic. Nici cu LED, nici cu lumină de drum, cu nimic. Nu se vede. E o beznă totală, iar pereții negri parcă înghid orice fel de lumină Ghinionul e că șoferul care s-a întâmplat să-mi fie ghid are probleme serioase de comportament. Merge tare, cu vreo 80 de km/h, și pe la jumătatea tunelului se găsește să depășește un camion cu remorcă. Mă crucesc, nu altceva. Totul se întâmplă într-o beznă totală și totul durează foarte mult – viteza dintre cele două vehicule nu e cu mult diferită. În acest moment poate veni oricine de pe contrasens, se poate întâmpla orice. 

Nu reușesc și nu vreau să țin pasul cu vitezomanul de pe basculantă și decid să merg de unul singur – mai o groapă, mai o înjurătură. Asta e. O apărea și luminița de la capătul tunelului. Doar că, mergând cu 60 de km/h, vine altul și mai viteaz din spate și mă depășește. Tot cu o dubă sau ceva de genul ăsta. Știți filmele cu șoferii ruși? Sigur că le știți. Ei bine, ăia sunt niște sfinți pe lângă șoferii din Asia Centrală. Șoferii din Asia Centrală au o combinație letală de nebunie,  lipsa oricărei tehnici de șofat și mașini din care curg tablele și care n-ar lua nici cea mai coruptă ITP. Până la urmă, ies cu bine din tunel și răsuflu ușurat. 

Drumul spre lacurile din munții Fan este neasfaltat. Nu e ca și cum m-ar mira. În dreapta curge un râu cu apă curată, albastră. Din când în când se formează cascade. Azuriul râului contrastează puternic cu ariditatea din jur. Zgomotul apei asigură coloana sonoră în întreaga vale. Cele șapte lacuri s-au format în urma unor baraje naturale pe acest râu. Au culori și forme diferite, iar al șaptelea se află la 2.800 de metri. Ajung la primul lac, iar drumul se prelinge la doi pași de apă. E foarte îngust, ar avea loc doar o mașină, iar în dreapta am un perete de stâncă. Urmează o urcare cu viraje strânse și abrupte și încerc să mă țin cât mai bine pe motocicletă. La un moment dat, râul ajunge pe mijlocul drumului. Este cea mai tehnică secțiune din toată călătoria. Nu mă așteptam la asta. Mă relaxasem cu asfaltul din ultimele zile, așadar scoate traction-contol-ul, pune cutia pe manual, hai în picioare și cu gazul-înainte. 

Cele șapte lacuri sunt la fel de frumoase precum se spune și înțeleg foarte bine ce se petrece în inima călătorului, venit pe motocicletă dinspre Vest. După ce-ai traversat Turkmenistanul, cu deșerturile sale, după ce ai bătut mii de km prin câmpia uzbecă la 40 de grade, ăștia-s primii munți care-ți ies în cale. Prima gură de oxigen, primele lacuri azurii pe care le vezi. Dacă începi cu asta aventura ta prin Tajikistan, cu siguranță vei fi impresionat peste măsură. 

Mă îndrept spre lacul cinci și dau peste două mașini puse de-a curmezișul drumului. Le fac semn să se dea la o parte, îmi lasă cale liberă, dar îmi fac semne din mâini că “niet”. După 100 de metri, înțeleg la ce se refereau. Drumul este acoperit de albia lacului. Nu e mult, o secțiune de vreo 50-100 de metri, iar adâncimea apei e până la brâu, îmi spun localnicii. Se poate trece, mă gândesc. Poate… cu puțin efort, dacă apa ar fi sub filtrul de aer și, preferabil, sub evacuare, poate aș putea trece. Dar motocicleta e grea și nu știu cum e suprafața sub apă – pot să dau de nisip, pietre, pot să ies de pe drum și să se adâncească. 

Nu, nici măcar n-o să-ncerc. De data asta, nu. De obicei nu zic “nu” la chestii idioate, dar de data asta nu-mi vine. Au trecut deja două săptămâni intense, am văzut Tian-Shan-ul, am văzut Pamirul. Pot pleca liniștit și fără să văd ultimele două din cele șapte lacuri. Așadar întorc motocicleta și plec spre Uzbekistan. La revedere, Tajikistan! A fost minunat!

Călătorie realizată alături de Honda România și Motul România.

Locul unde se termină drumul


Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.