Sosirea |GoSouth – The Patagonia Ride 1
05/01/2020
Peripeții în Araucania – Țara Vulcanilor | Go South – The Patagonia Ride 3
13/01/2020

Prima zi în Anzi. Go South – The Patagonia Ride 2

Pan-Americana e foarte plictisitoare, mai ales la sud de Santiago. O autostradă cu două benzi pe sens ce străbate continentul de la Nord la Sud. E plin de camioane, dar touși se circulă bine. Mergem constant și, din cand în când, apare câte-un detaliu mai fistichiu – un camion din care zboară cartoane sau o mașină din care curg table. La propriu. Asta ca să nu te facă să uiți unde te afli. Sunt fericit că las în urmă orașul și merg spre Sud. Abia acum începe călătoria adevărată. 

După mai puțin de 200 de km pe autostradă facem stânga către pasul Vergara, care ne duce spre Argentina. Vorbesc la plural pentru că de data asta nu sunt singur. Călătoresc cu un prieten. Lucrez singur, tot așa de mult îmi ia ca să filmez o trecere, dar îl am partener de drum, iar asta poate fi de folos în momente mai grele cum ar fi o motocicletă căzută sau atunci când ai bea o bere și n-ai cu cine. 

Asfaltul se termină repede și începe un macadam ușor. Intrăm în Anzi. Zâmbesc deja sub viziera de soare cu gândul la întâlnirea cu piscurile golașe ale munților, cu lacuri azurii, cu vreme schimbătoare. După vreo 50 de km facem dreapta pe un drum de pământ îngust, ce șerpuiește ușor către cer. Virajele sunt strânse, au unele secțiuni mai abrupte, șleauri și pietre ici-colo, dar în general drumul e în stare bună. E drumul perfect pentru o motocicletă adventure – nici prea ușor cât să devină plictisitor, dar nici foarte tehnic încât să-ți pună probleme. 

Pe măsură ce urcăm, vremea se schimbă. Vântul puternic aduce nori negri și începe grindina. În Anzi nu știi niciodată la ce să te-aștepți. Acum e soare, peste 15 minute începe să plouă. Văd oameni coborând muntele. Oare n-ar fi mai bine să facem același lucru? Oare n-ar fi mai bine să lăsăm demonii munților să-și facă liniștiți de cap? În culturile andine, munții sunt bântuiți de demoni care aduc furtuni, alunecări de teren, cutremure. Se spune că nu-i bine să-i superi și că trebuie să le-aduci ofrande. Singura ofrandă pe care-al putea s-o las ar fi un măr păstrat de la micul dejun, dar prefer să-l țin pentru mine. Scot costumul de ploaie. E un costum nou, în două bucăți, și sunt fericit că mi-e ușor să-l îmbrac. Până acum, costumele de ploaie pe care le-am avut se îmbrăcau așa de greu de zici că erau construite pentru atletism, nu pentru moto.

Continuăm urcarea, cu ace de păr și pârâuri, cu perete de piatră și hău ce se varsă în dreapta noastră și ajungem în vârf. Urc o pantă abruptă pe o movilă și mă aflu deasupra Lagunei Teno, la poalele vulcanului Plachon. Suntem la 4.000 de metri și bate un vânt de abia poți sta în picioare. Fac câteva fotografii și încerc să filmez. Nu sunt sigur că se-aude ceva. Dar sunt entuziasmat – e prima zi de tură și a început așa cum trebuie.

După o oră sau două, nici nu mai stiu – timpul zboară repede când lucrez, mâinile mi-au înghețat așa de tare că nu mai pot să-mi controlez degetele ca să strâng trepiedul. E deja târziu și trebuie să coborâm de pe munte. Îmi aleg câteva locuri ca să mai înregistrez ceva, reușesc să scot motocicleta dintr-un voblaj care era cât pe ce să mă arunce în prăpastia de-alături și, cum ploaia s-a oprit, trag și eu pe dreapta să ridic drona. E ultima baterie și voi trage de ea cât voi putea de mult. O pun să mă urmărească, totul merge strună, dar din cauza vântului puternic începe să țipe că nu mai are baterie. Nu-i nimic, voi trage rapid câteva cadre, apoi voi ateriza undeva în față și o voi strânge. Așa procedez de obicei. Toate bune și frumoase, dar drona se află la vreo 2 km distanță și pierd semnalul. Mai am doar 15% in baterie. Nu vreau să se întoarcă la home point. Semnalul revine puțin, apoi îl pierd din nou. E clar. Am pierdut-o. 

Intru în meniu, caut “find my drone” si mă duc după punctul aflat pe hartă. Deși ajung la locul indicat, n-o văd. Pierd o oră uitându-ma prin boscheți. Catalin e deja jos și nu se va mai întoarce. A fost prima lui experiență pe off-road, iar drumul ăsta l-a stors de toate puterile. N-ar mai urca cu motorul nici în ruptul capului. Sunt sigur c-am primit o droaie de înjurături deja: prima serie la urcare, a doua la coborâre și ultima acum, în timp ce mă așteaptă. E târziu, se va întuneca curând, așadar ar fi mai bine să cobor muntele. Voi vedea mâine ce e de făcut.

Mergem în Curico, cel mai apropiat oraș, căutăm un hotel cu restaurant deschis și ne prăbușim frânți. A doua zi analizez flight-log-ul și decidem să ne întoarcem după dronă. Trebuie s-o găsim. Oprim pe marginea drumului să luăm empanadas – un fel de placinte umplute cu te miri ce – de data asta cu branza si creveti si ne intoarcem în munți. Odhinhiți, cu forțe proaspete, cu două perechi de ochi, o găsim imediat. Și parcă nici drumul nu mai pare așa de amenințător, nici vântul nu mai bate așa de tare, nici drumul nu mai e așa de greu pentru prietenul meu, nici muntele nu mai e atât de supărat. E clar, demonii dorm.  

Acum putem trece pasul Vergara către Argentina. Un amic de pe Facebook, român, aflat în acelaș timp cu motocicleta în America de Sud, tocmai mi-a spus că drumul e fabulos. Dar elanul îmi e tăiat repede de poliția de frontieră din Chile. “Drumul e blocat. Nu se poate trece. Nu vă lăsăm sub nicio formă”.

Întreb de două ori, ca să fiu sigur și nu ne rămâne decât să facem cale-ntoarsă. Măcar mi-am recuperat drona. Iar asta a fost doar încălzirea. Aventura abia acum începe. 



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.adventure

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.