Prima zi în Anzi. Go South – The Patagonia Ride 2
10/01/2020
Școala Moto de Iarnă. Poligon moto in parcarea de la AFI Cotroceni
13/01/2020

Peripeții în Araucania – Țara Vulcanilor | Go South – The Patagonia Ride 3

E greu să traversezi Chile de la Nord la Sud fără să eviți Pan-Americana. Nu sunt drumuri, iar dacă sunt, nu-s pentru motoare. Sunt, cel mult, niște poteci de capre nemarcate pe harta, pe care te poți cățăra cu măgarul, nu cu mașinării de peste 200 de kg, pline cu bagaje. Așadar, înapoi pe autostradă, la bariere unde plătești taxe, la peisaj anost și benzinării cu hot-dogi. 

Misiunea de recuperare a dronei ne-a costat ceva timp, așadar trebuie să tragem pe dreapta într-un oraș care nu ne spune nimic – Chillan. Și fiindcă n-avem vreun interes în a-l vizita, oprim la un hotel de la periferie, cu cazino și sală de conferințe – hotel nou, mare, de sticlă, cu un restaurant excelent la parter, de te întrebi cum a răsărit așa, brusc, din deșert. Oricum, o să țin minte tomahawk-ul acela, făcut cum trebuie, pe un grătar cu cărbuni. Parcă presimțeam ceva cu o astfel de cină. 

Ne trezim și pornim din nou spre sud, dar nu pentru mult timp. Vom face stânga spre vulcanul Lonquimay, care străjuiește partea de nord a Araucaniei. Ținutul Araucaniei era populat de indienii Mapuche și a fost cucerit de Chile abia în 1880. Spre ocean are teren fertil, arabil, e considerat “grânarul” statului Chile, iar spre apus munții sunt acoperiți de păduri seculare, dominate de Araucaria, numiți și Tehuen, copaci măreți, ce au deveit simbolul statului Chile. 

Vulcanul Lonquimay are vârful acoperit de nori negri, iar asta nu e semn bun. Știam prognoza și bănuiam că urmează să plouă, dar speram ca măcar astăzi să ne lase în pace. Dar n-avem de ales, mergem înainte și ne îndreptăm către Parcul Național Conguillio, construit în jurul vulcanului Llaima. Începe ploaia și nu sunt prea fericit. Odată pentru că niciun motociclist nu e fericit când plouă, apoi pentru că mi-aș fi dorit să văd mai mult decât baza vulcanului. Am viziera de soare și nu văd mai nimic, dar odată deschisă mă trezește mirosul pădurii de tehuen. Drumul de pământ este îngust și șerpuiește prin jungla de la baza vulcanului. Nu vedem mare lucru, doar ceață și pădurea densă. 

Ploaia se mai domolește puțin și ajung în dreptul unui mirador – punct de belvedere. E un ponton aflat deasupra unei lagune de un verde crud, cu apă limpede străjuită de … un perete de pietre vulcanice, negru ca smoala. Ridic drona și văd în depăratare o perdea de nori deși, strânși ca într-o pânză neagră de corabie, ce se umflă de vânt. O insuliță verde și-a făcut loc în marea de pietroaie aruncate de vulcan la ultima erupție. Pietre mari, venite parcă din țara uriașilor. Încerc să-mi imaginez cum arată o astfel de erupție, o ploaie cu bolovani cât motocicleta care vin din cer și distrug tot. Tot ce văd pare desprins din Stăpânul Inelelor și mă aștept să apară în scurt timp ochiul lui Sauron.

Indienii Mapuche credeau că erupția unui vulcan e un semn trimis de spirite și se spune că asta ar fi dus la o încetare temporară a răzbuiului Arauco din 1640. Vulcanul Llaima a erupt ultima oară în 2008, iar cenușa a ajuns până în Argentina. Conform statisticilor, o erupție viitoare va avea loc în curând și-mi dau seama de asta când ajung în dreptul semnului “Pericol – Zona de risc vulcanic”. Uit, însă, de orice pericol când văd covorul de cenușă vulcanică ce se întinde la picioarele mele. Intru, la început cu grijă, apoi, pe măsură ce văd că suprafața e suficient de stabilă, încep să măresc viteza. Este cea mai tare senzație simțită de când merg cu motocicleta. Stratul de cenușă este suficient de dens cât să nu te afunzi și să nu pierzi fața, dar te lasă să derapezi în voie. Poți să mergi tare – arunc o privire la bord și văd 60-80 de km/h. Mă-nvârt în cerc ca un cățel ce tocmai a ieșit la joacă și mă opresc în vârful unei coline. De-aici urmăresc spectacolul oferit de norii care se rostogolesc spre mine, dar se lovesc de vântul de miază-zi. E ca o luptă între bine și rău, între întuneric și lumină. Niciuna dintre forțe nu cedează numic. E o lumină ireală, iar umbrele care se joacă pe pădurea verde din spatele meu și soarele care se luptă să iasă din nori oferă o priveliște grandioasă. E ziua mea, iar natura îmi oferă drept cadou cel mai frumos spectacol văzut vreodată. 

Cu greu îmi iau ochii de la minunăția din fața ochilor și mă urc pe motocicletă ca să plec. Dar fac o imprudență: colina pe care m-am oprit nu e așa de densă, motocicleta e grea, iar la greutatea ei și a bagajelor adaug și kilogramele mele. Așadar, roata se afundă imediat. Cum de nu mi-am dat seama? În momente ca astea, trebuie să dai jos bagajul, să culci motocicleta pe-o parte și să scoți roata înfundată din gropă. Apoi pleci de pe loc. Încerc să dau jos cutiile, dar sunt blocate. Nu înțeleg de ce. Abia mai târziu aveam să observ că cineva a pus un colier de plastic pe mecanismul de deblocare. În fine, voi încerca cu cutiile puse. Culc motocicleta, trag roata și încerc să ridic. Dar ce să ridici? Motocicleta e grea, iar eu n-am aderență – picioarele îmi alunecă în stratul de cenușă vulcanică. Sunt nevoit să apelez la Cătălin și până la urmă reușim s-o scoatem la capăt.

Deja a venit noaptea, iar noi suntem de trei ore în același loc. Nu vom mai ajunge în seara asta la Pucon, capitala Araucaniei. Vântul bate teribil de tare și mai avem ceva de mers până la asfalt. Ne oprim în primul sat – Melipeuco – și găsim un complex cu căsuțe de lemn. O femeie simpatică, negricoasă la față, între două vârste, ne așteaptă zâmbind. Luăm o căsuță cu mai multe camere – jos e un living și dormitor, sus alte două dormitoare. N-aveam nevoie de-atâta loc, dar asta am găsit. E în mijlocul pădurii, n-avem semnal, aerul e tare, curat și cu miros de ploaie și focul arde deja în sobă. Primim niște gogoși și un piept de pui la grătar pe post de cină. Intră perfect cu berea luată de la magazinul din sat. Adormim sub cerul plin de nori al Araucaniei. Sper ca spiritele munților să se domolească a doua zi și să ne aducă soare. 

Deșert de cenușă vulcanică
Pericol?
Ploaie în pădurea de tehuen
Loc de odihnă



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.adventure

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.