Carretera Austral – Prima zi pe cel mai frumos drum | Go South – The Patagonia Ride 6

Sunt la Futaleufu, în vârf de munte. E un sat chilian, aflat la granița cu Argentina. Un sat obișnuit, unde toate ulițele sunt perpendiculare și paralele. Fac o pauză de empanadas, ceai și cafea. Aceste empanadas sunt un fel de plăcite umplute cu te miri ce – de la creveți, la brânză, carne și bacon. La cafeneaua asta au cele mai bune empanadas de până acum și cel mai bun ceai. Un amestec de plante proaspete, aranjate frumos în niște borcănele de sticle. Și beau și un espresso cum n-am băut demult. De fapt, imi iau două. Cine știe când mai prind unul la fel de bun. Sunt gata să intru pe Ruta 7 – Carretera Austral, un drum pe care-l aștept demult. 

Dar până acolo mai am un munte de coborât, vreo două-trei ore de mers, tone de praf de înghițit, washboard cât să tremure toată motocicleta, pick-up-uri de evitat, deja o zi obișnuită în America de Sud.

Momentul în care intru pe Carretera Austral mă face să șterg cu buretele orice senație nesănătoasă de mai devreme. În fața ochilor mi se desfășoară o șosea perfectă, cu asfalt impecabil, care se duce direct spre Sud. Am soarele în dreapta, gata să apună iar colinele accentuează măreția drumului. Munți cu vârfuri albe înțeapă cerul albastru, pădurile verzi îmi amintesc de Alpi, iar șoseaua dreaptă și necirculată mă face să nu-mi doresc nimic mai mult. 

Setez motocicleta pe pilot automat la 70-80 km/h și iau mâinile de pe ghidon. Mă întind pe spate, mă relaxez, simt că plutesc. Motocicleta merge cuminte, ca un cal de nădejde care știe să-și ducă stăpânul la destinație. Nu se abate niciun pic de la trasă, iar eu nu-mi iau ochii de la frumusețea din jur. E unul dintre acele momente, momente pe care le număr pe degete, care mă impresionează. E combinația perfectă de oboseala după o zi muncită, vreme bună, peisaj fantastic, o motocicletă excelentă. Toate se alinează în universul ăsta magnific, un echilibru pe care rar îl găsesc, dar care odată atins îmi amintește de ce fac asta: de ce călătoresc cu motocicleta. Pentru astfel de momente călătoresc, momente rare, unul-două-trei, pentru fiecare aventură, dar așa de intense încât merită efortul. 

Noaptea ne găsește în Puyuhuapi, un sătuc pe malul unui lac care-mi amintește de fiordurile norvegiene, dar fără zecile de campinguri pline de rulote. Sunt câteva hospedaje (guesthouse) și câteva cabane. Noi ne alegem o cabană, și parcăm motociletele chiar la intrare cu gândul la un duș cald și un somon chlian. Dar pentru dușul cald trebuie să mai așteptăm puțin – în zona asta, oamenii folosesc niște mini-centrale pe gaz care încălzesc apa instant, dar a noastră nu funcționează. O chemăm pe proprietăreasă – mama Pasqua –  să rezolve problema și după câteva șurubelnițe și palme date în sărmana instalație, și-așa ruginită și veche de când lumea, vedem cum se aprinde flacăra speranței. Sperăm să nu luăm foc la noapte, cu tot cu cotețul de lemn în care dormim. 

Dar până atunci trebuie să rezolvăm și problema cinei, așadar pornim la pas prin sat. Restaurantul El Mulle, recomandat în ghid, este full și tragem alături, tot pe malul lacului, unde o băbuță simpatică ne-aduce două beri și-o porție de somon preparat în tigaie, cu cartofi prăjiți. Restaurantul improvizat este, de fapt, o anexă a casei sale: o încăpere mai mare, cu o terasă ce iese la lac, o câteva mese și câteva scaune. În bucătăria mică, bătrâna gătește, așa cum știe ea, pește și cartofi prăjiți pentru călătorii care-au ajuns așa departe. 

Supraviețuim până dimineață fără să luăm foc de la improvizația făcută de mama Pasqua, și este foarte bine pentru că priveliștea pe care-o am în fața ochilor intră, din nou, în cutia de amintiri – fix în colțul ăla cu locuri care te impresionează iremediabil. E ceață afară, bărcile sunt nemișcate, apa este o oglindă perfectă și satul doarme. Deocamdată e o combinație de gri Bacovian, de nori și ceață și aer umed, care-ți intră pe sub piele.  Restaurantele improvizate sunt închise și găsim cu greu un mic-dejun. Pânîă să terminăm omleta, ceața se ridică, totul prinde culoare. Griul de pe pământ devine verde intens, iar griul de pe cer se transformă într-un albastru cu nori pufoși. Un asemenea semn de sus cere o jertfă, așadar ne oprim la o terasă să sacrificăm o cafea. Alături e un coteț de găini și un cocoș care vrea să se afirme. În față, la vreo 10 metri, e lacul, iar la picioarele mele doarme un câine negru și blând. E, probabil, felul Patagoniei Chiliene de-a-mi ura “Bun venit!”.