Triumph pregătește un nou Tiger. Schimbări radicale
07/08/2019
Honda Africa Twin. Cum s-a comportat pe Drumul Mătăsii
12/08/2019

Buhara – Sfârșit. GoPamir #13

Mă aflu în citadela orașului și privesc în zare. Alături e sala tronului, locul unde emirul acorda audiențe. Intrarea e acoperită de un perete pentru ca nimeni să nu-i întoarcă spatele conducătorului. Te duceai spășit, îți spuneai of-ul sau prezentai darurile (uneori ambele) și după aceea te retrăgeai mergând cu spatele, urmând a te întoarce abia când ai trecut de perete. Văd peste drum ceva ce pare o ceainărie și multe capace musulmane. Văzute de sus, par a fi niște puncte albe aruncate pe o tablă. Sătul de zidurile fără viață ale fortăreței, cobor printre oameni.

Abia găsesc loc la o masă. E ora 11.00 și se pare că toți localnicii din cartier au venit să-și bea ceaiul. Sunt așezați în grupuri de câte patru-cinci, lungiți pe saltele, cu picioarele sub mese scunde. Pantofii rămân jos, lângă masă. Nu e picior de turist. Nu înțeleg ce se discută, dar admir forfota din jur. Îmi comand un ceai și, simțind mirosul de șașlâc, nu mă pot abține. Urmează un kebab de vită și unul de pui. Oamenii sunt foarte prietenoși – vreo doi mă întreabă de unde vin, dar fără să fie prea insistenți. 

Peste drum e agitație mare. Întreb ce se întâmplă. “Au venit la rugăciune, mi se spune”. E vineri, zi de rugăciune, și aud pentru prima oară chemarea imamului în Uzbekistan. Aceste chemări încep să răsune din ce în ce mai des din minarete, odată cu venirea la putere a președintelui Mirziyoyev, care are o atitudine mai tolerantă și a mai slăbit puțin jugul care strângea națiunea. Sub dictatura lui Islam Karimov, chemarea la rugăciune a fost interzisă sub pretextul instigării la acte teroriste, iar dacă un imam nu respecta acest ordin, ajungea la închisoare. Acum, oamenii se îngesuie la rugăciune. Vin alergând, pe jos sau cu bicicleta și iar rândul celor care se închină devine mai gros cu fiecare minut. 

Mă aflu în fața moscheii Bolo Hauz, una dintre cele mai frumoase din Buhara, construită acum 300 de ani. Are la intrare niște coloane de lemn, iar musulmanii, desculți, se înclină până la pământ, fiecare pe câte un covor viu colorat. 

Fiecare pas pe care-l faci pe străzile Buharei te duce departe, în timp, în veacuri de mult apuse. E restaurat mai puțin intruziv decât Samarkandul și unele locuri arată aproape la fel ca acum câteva sute de ani, înainte de venirea rușilor, ba chiar înainte de descoperirea rutelor maritime spre India, pe vremea gloriosului drum al mătăsii. Trebuie doar să închizi ochii și-ți apar în minte caravenele cu negustori. Dar Buhara nu era doar un centru comercial, ci și unul cultural. Este orașul care l-a dat pe Avicenna, fizician și filosof, părintele medicinei moderne. În perioada lui de aur, orașul devenise cel mai important centru al lumii islamice, după Baghdad. Vizitez moscheea Poi Kalyn, aflată lângă minareta Kalyn, construită în 1112. Sunt singurul vizitator – înăuntru e o liniște care impune respect și se aud doar câteva păsări care bat din când în când din aripi. Mă așez pe-o bancă și privesc pereții simpli și curtea interioară ce pare încremenită în timp. 

Mă pierd prin labirintul de străzi prăfuite, pentru ca apoi să ies iar în aleile principale. Stau la umbra unor duzi plantați acum 600 de ani și urmăresc spectacolul străzii – copii care aleargă, negustori care întind marfa pe jos, chiar dacă sezonul turistic nu e în toi, restaurante care se pregătesc să-și primească clienții. Imperiul Samanid, invazia lui Genghis Han, masacre urmate de renașteri, invazia Armatei Roșii. Zidurile ăstea au văzut atâtea, duzii cu trunchiuri zbârcite și încâlcite au fost martorii timpului, au simțit miros de sânge și miros de mirodenii, mirosul vântului fierbinte care bate surd între stepă și deșert. 

La fel ca alți călători, mă minunez, mă odihnesc, cumpăr câte ceva și las Buhara să-și trăiască veșnicia. Încalec pe motocicletă și las în spate porțile orașului. E finalul călătoriei. Mai am 1.000 de kilometri până la Bishkek, dar ăsta e punctul unde trebuie să se încheie totul. Așa e firesc. Am terminat. Am făcut 4.000 de kilometri, am bătut drumurile pietruite ale Tian-Shan-ului, am dormit în iurtele kârgâzilor și m-am încălzit cu foc făcut din turte de bălegar uscat, am mers pe Acoperișul Lumii, în inima Pamirului, am strâns mânile unora dintre celor mai prietenoși oameni de pe Pământ, am pășit pe Drumul Mătăsii. Toate mi se derulează-n cap odată cu kilometrii care se scurg încet spre orizont. Și știu că undeva, acolo, m-așteaptă noi aventuri: locuri de descoperit, drumuri nebătute, povești nescrise.

Călătorie realizată cu sprijinul Honda România și Motul România.




Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

2 Comments

  1. Laur spune:

    Foarte frumos. Nu stiu dc v-am mai zis, dar ar fi asa tare sa aveti o galerie care sa faca pozele putin mai mari 🙂
    Drum bun in continuare

  2. Ilie Gabriel spune:

    A fost o placere cititul acestor articole. Asteptam urmatoarele iesiri 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.