Suntem la jumătatea călătoriei. Am văzut peisaje care ne-au tăiat respirația, forme rupte parcă de pe altă planetă, sate uitate de lume și mutate în afara timpului. Și, ca niște aventurieri care se respectă, nu ne-a mers totul strună. Ba dimpotrivă. Problemele au apărut încă din primele zile.
A trecut o săptămână de la ultimul text scris din Kazahstan. Îmi propusesem să povestesc mai des, dar de fiecare dată am ajuns la hotel pe întuneric, rupți de oboseală, astfel încât relația dintre gânduri, degete și tastatură era imposibil de realizat. Vorba vine, la hotel…, pentru că numai hoteluri nu au fost.
Adevărata aventură a început imediat ce am ieșit din Almaty. Știți, vă povesteam despre orașul cosmopolit, cu restaurante scumpe și bulevarde largi. Imediat ce părăsești fosta capitală, lucrurile se schimbă.Drumurile se îngustează, mașinile de lux sunt înlocuite de mașini vechi, iar trotuarele bine-întreținute lasă locul potecilor de pe marginea drumului.
Și, pentru ca aventura să fie și mai aventură, am plecat pe ploaie. O ploaie măruntă, cu ceață și cer închis, pe care nu-ți vine nici să mergi să-ți iei pâinea cea de toate zilele de la colț. Deși totul era gri, atmosfera era colorată. Claxoane, depășiri pe unde vrei și pe unde nu vrei (și pe stânga, și pe dreapta, și pe linie dublă-continuă), opriri neprevăzute în mijlocul drumului și înjurăturile noastre înăbușite de picăturile ce se loveau de vizieră.
Prima zi în afara orașului am petrecut-o la un festival etnografic, unde am băut lapte de iapă și am gustat din bucătăria kazahă. Seara ne-a prins în vârful muntelui, la un hotel fără încălzire. Și ca să băgăm și mai mult frig în oase, am urcat cât am putut de sus, până la peste 3.000 de metri. Acolo ningea.
Apoi am campat pe buza canionului Charyn, care oferă o priveliște spectaculoasă, sub un cer ornat cu stele, nori și o lună ce se ascundea de noi din când în când. Afară bătea atât de tare vântul încât pânza cortului sufla precum o pânză de corabie.
Au urmat parcul natural Altyn Emel, cu dunele lui de nisip și un peisaj ce te făcea să crezi că te aflli undeva pe Marte și nu pe pământ și alte sute de km de drumuri secundare până la prima întâlnire cu stepa, în apropierea orașului Ayagoz.
Ayagoz este un orășel foarte ciudat. Compus din câteva blocuri așezate pe străzi cu asfalt incert sau inexistent și iluminat public în aceeași măsură, noaptea pare un fel de Las Vegas în miniatură. Blocurile și casele sunt ornate cu tot felul de instalații luminoase de zici că a venit deja Crăciunul. Senzație întărită și de frigul de afară: seara erau 2 grade C.
Drumul pe care nici harta nu vrea să-l arate
Motocicliștii normali, când ajung într-o țară din Asia Centrală (asta dacă se hotărăsc să renunțe la luxul din Alpi) total necunoscută pentru ei, merg pe drumuri principale. Alți motocicliști, când ajung într-o astfel de țară caută locurile mai puțin bătute de toată lumea. Noi am ales un drum care nu era pe hartă. De fapt, era acolo ceva, dar trebuia să dai de multe ori zoom-in, asta după ce ai localizat parcela pe Google Maps.
Aveam motociclete de off-road, voiam cât mai puțin trafic, iar să ocolim până la Pavlodar nu avea rost. Ce putea fi rău? Am setat destinația Karaganda, direct din Ayagoz: 720 km. Zis și făcut: dimineața, pe cai, cu ploaia bătând din nou în vizieră, pe o vreme ca de sfârșit de noiembrie, echipați cu tot ce aveam la noi, am pornit la drum. Iar drum a fost vreo 50 de km. După aceea au început gropile, din ce în ce mai multe și mai dese. Mașini: din ce în ce mai puține.
După alți 50 de km, aveam 40% pământ, 40% gropi, 20% asfalt. Pe margine, o mulțime de anvelope abandonate. Era un semn. Am tras tare, de frică să nu ne prindă, din nou, noaptea. Doar că motocicletele nu au fost de acord. Mai ales a lui Ionuț. Mai căpoasă din fire, ne-a făcut cadou o pană la roata din spate, în mijlocul stepei.
Au urmat ore de muncă și de stat în frig și vânt, pentru că au apărut complicații. Abia seara pe la 21.00, motocicleta putea sta pe roți. Noroc cu Azamet, un băiat de milioane, șofer de Kamaz, care ne-a ajutat. Și apoi, ne-a găzduit. Noroc că am făcut pană la câteva sute de metri de un sătuc – Kirok. Așa uitat de lume cum era satul ăla, o așezare compusă din 20 de case și trei ulițe, a fost adăpostul nostru. Singura așezare pe o rază de zeci, dacă nu sute de km.
A doua zi, când am plecat din nou la drum, n-am întâlnit nimic viu vreme de 100 de km, până ce am dat de niște camioane ce cărau piatră dintr-o carieră. Nu ne-a rămas decât să accelerăm, de această dată mai cu grijă, și să ne luptăm cu frigul, folosind toate armele din dotare. Eu aveam șase straturi de material tehnic pe mine (windproof-waterproof, termice, Gore-Tex).
Aseară am adormit frânți, după 270 de km de off-road. Imaginează-ți cel mai prost drum pe care ai mers vreodată, dar care să țină 270 de km și-ți poți da seama de ce Ionuț a adormit cu telefonul în mână în timp ce eu așteptam să-mi trimită o fotografie.
Motocicletele: din ambele furci curge ulei (mai ales dintr-a mea), Ionuț nu mai are o oglindă, nu ne mai funcționează kilometrajele, eu am rămas fără chingi, o geantă laterală s-a rupt și a trebuit să o cârpesc, janta-față de la motocicleta lui Ionuț e crăpată, a mea e bombardată în mai multe locuri … și sper să fie doar atât, pentru că mai avem de mers aproape 2.000 de km de mers.
Noi suntem întregi. Am ajuns din nou în civilizație și ne bucurăm de acele lucruri simple pe care ți le oferă viața: asfalt, apă caldă, un hotel, o pizza și o bere. Mai avem o săptămână. Aventura continuă.
P.S. Mai sunt multe de povestit, dar ar fi păcat să dăm totul de acum. Am strâns sute de GB de material video, alte sute de fotografii; mii de gânduri, alte zeci de mii de cuvinte nerostite. Vi le dăm pe toate de îndată că ne întoarcem.
Proiectul 550KhanateRide este suținut de Rompetrol, marcă KMG International.