Bariloche și cele Șapte Lacuri. Cel mai frumos apus | Go South – The Patagonia Ride 4

Plec din Pucon pe ploaie. Sunt mâhnit la gândul că n-o să văd niciun vulcan în realitate. Toți sunt acoperiți de nori și li se vede doar baza. Și abia dac-o văd și pe aia, de la viziera aburită. Dar nici n-aș sta locului. E chemarea aia, a călătorului, pe care o ai atunci când vine dimineața și simți că nu mai e de zăbovit. Unii i-ar zice fugă de plictiseală, dar la mine se simte altfel. E chemarea unei noi zi de drum și de aventură. 

Ne urcăm pe motocicletă și plecăm spre granița cu Argentina. Ne plouă, iar vulcanul Lanin se ascunde după o pâclă groasă de nori. Ploaia se oprește abia după ce trecem Anzii și în fața noastră se desfășoară pustiul argentinian. O vegetație săracă și îngălbenită, de stepă, ce seamănă a Vest sălbatic. De fapt, cam asta e: Vestul Sălbatic Argentinian. 

Intrăm pe legendara Ruta 40. Un nume puternic, un fel de Route 66 al Americii de Sud. Străbate Argentina de la Nord la Sud și nu mai un drum neasfaltat, plin de peripeții. Acum e ca-n palmă, bandiții și hanurile vechi au dispărut, dar frumusețea locurilor e aceeași. Și totul se transformă într-un paradis când intrăm pe Ruta de Los Siete Lagos, un drum perfect ce șerpuiește prin păduri verzi, luxuriante și printre lacurile azurii. 

Afară plouă din nou, iar perdeaua groasă de nori e jos și te ține ca-ntro cușcă. Ești captiv pe Pământ, fără să poți măcar ridica privirea către cer. Mă simt ca-ntro închisoare, o închisoare rece. Cu viziera ușor aburită, încerc să disting formele din fața mea. Dincolo de nori, cu ochii minții, văd munți gigantici, cu vârfuri albe, ghețari din care se sparg cascade tumultoase, o țară a uriașilor din vremuri demult apuse. Nu știu ce e dincolo și asta mă face să-mi imaginezi stânci înalte, cu forme dramatice, uriași care dacă n-ar fi împietriți, te-ar strivi ca pe-o furnică.

Apoi văd lacul Nahuel Huapi, din care se naște Rio Limay, ce apoi se transfomă în Rio Negro. E granița cu Patagonia. Iar peisajul începe să semene cu ce-mi imaginam eu a fi Patagonia – văi grandioase, o șosea dreaptă, soare care apune târziu și un vânt rece care bate puternic. Mai târziu veam să aflu că Patagonia e mai mult decât atât. 

Dar acum sunt așa de obosit încât o cameră de hotel, un duș fierbinte și o bucată serioasă de carne pusă pe grătar, ar trebui să fie cheia tuturor dilemelor. Le rezolv la Kostello, un bar excelent din Bariloche, deschis până târziu, cu bere bună și cu vită cum trebuie. 

Dimineața mă trezește cu un soare călduț. Încă bate vântul rece, norii negri s-au dus. E zi de pauză și o începem prin a cumpăra pesos argentinieni și ciocolată. San Carlos de Bariloche e renumit pentru ciocolata sa. Are o mulțime de ateliere și magazine cu zeci de sortimente și cu greu mă abțin la o porție normală. De altfel, locul ăsta e o mică Elveție. Clădirile din piatră, cu arhitectură alpină, lacul, străzile aranjate, toate amintesc de Elveția. 

În mod normal, într-o zi de pauză n-aș mișca motocicleta de pe loc. Dar locul ăsta e mult prea frumos ca să nu-l văd și pe vreme bună. După ce mi-am imaginat ce-i dincolo de nori, trebuie să văd neapărat, cu ochii mei, realitatea. Și încă mi-a rămas gândul la vulcanul Lanin, ascuns după nori negri. Așadar, ziua mea de pauză se transformă într-o zi de 400 de km. Dar, până la urmă, pentru asta am venit. Asfaltul e uscat și bun, virajele sunt perfecte, drumul e puțin circulat. Trec motocicleta pe modul dynamic, accelerația devine mai brutală, suspensia se întărește, simțurile se ascut, iar valsul pe care-l dansam până acum cu motocicleta se transformă într-un tango argentinian. 

Din când în când mă opresc să admir locurile – satele mici, transformate în stațiuni cochete, ca Villa D’Agostura, cu restaurante ce promit satisfacții nesfârșite și boutique-hoteluri cocoțate pe deal, cu ferestre largi, cât un perete, astfel încât să poți vedea lacurile Patagoniei fără să te ridici din pat. Drumul șerpuiește frumos, iar munții nu-mi mai apar ca niște uriași înfricoșători. Sunt mult mai blânzi, verzi. Mă simt ca-n Alpi. 

După-amiază ajung la vulcanul Lanin. Mă opresc preț de două fotografii și apăs butonul rec. Trebuie să includ cadrul ăsta în film, e fix elementul pe care-l căutam ca să fac trecerea dintre Araucania și ținutul celor șapte lacuri. Merită o zi de mers înapoi? Merită 400 de km și oboseală? Sigur că merită.

Fac, apoi, cale-ntoarsă pe același drum. Deși-l fac a treia oară, nu mă plictisesc. Dimpotrivă – lumina de apus îi dă o aură aparte, iar lacurile liniștite te îmbie să zăbovești. Să trăiești leneș și tihnit, pe-o barcă și să te ascunzi de timp și de oameni. Se face târziu, mai am mult de mers, dar lacul ăsta mă trage către el. Mă duc pe mal, parcă hipnotizat, las motocicleta pe cric, lângă plajă, și mă așez pe-un trunchi de copac ca să privesc apusul. E liniște, nu se-aude nimic, doar apa care clipocește încet. Nu e nici vânt. O barcă se leagănă leneș, fără barcagiu, iar mai la dreapta e un cort, cu un chico care mă-ntreabă dacă vreau un ceai. Nu, mulțumesc, apusul ăsta îmi dă tot ce-mi doream.