Harta supraviețuirii în Armenia. Mergând în bătaia puștii

“Mergeți pe aici, iar după satul ăsta faceți dreapta. Nu înainte. Se trage”, ne spune un băiat la granița dintre Georgia și Armenia.

A apărut, ieri, pe net, o hartă cu cele mai periculoase locuri din lume. Aruncând o privire, mi-am dat seama că acum câteva luni a mers fix pe zona roșie, la granița dintre Armenia și Azerbaijan. Un episod din “Great Caucasus Ride” pe care încă nu l-am povestit.

Vara trecută am făcut, printre altele, o tură de 8.500 de km până în Georgia. De aici au ieșit cinci filme – Moldova, Georgia, Turcia, Bulgaria. Erau materialele prinse în proiectul Great Caucasus Ride (Mulțumim, Rompetrol – KMG International pentru sponsorizare), pe care deja le-am publicat.

Dar dacă tot am ajuns în Georgia, era păcat să nu coborâm mai la sud, în Armenia, așadar ne-am luat câteva zile libere, am oprit aparatul de filmat și am plecat la drum. Partea proastă e că în februarie se aprisese, din nou, scandalul dintre Armenia și Azerbaijan, cu privire la Nagorno – Karabakh, un teritoriu intens disputat între cele două țări. Dacă arunci o privire pe hartă, vei vedea o situație politică foarte complicată: enclave precum Nakhchivan, Artsvashen, teritorii disputate, două țări care se luptă pentru câteva dealuri.

Așadar, zis și făcut. Într-o zi cu ploaie (cum altflel?) ne aflam la granița dintre Georgia și Armenia. La intrarea în Armenia e noroi. Trei tineri iranieni se plimbă dezorientați de la un ghișeu la altul. Ca să intri în Armenia trebuie să plătești trei taxe: una la bancă, asigurarea și o taxă pentru broker. Un dute-vino cu acte de la un birou la altul. Scăpăm relativ repede, pentru că brokerul vorbește engleză. Plătim și, înainte de a pleca, omul ne desenează harta de mai jos:

“Veți vedea indicatorul. Ocoliți. Este armată”.

“Ce se intâmplă dacă nu ocolim? Sunt sniperi? Ne împușcă?”

“Da.”

Plecăm. E foarte mult noroi, chiar și pe asfalt. Plouă și e frig. Se aburezc vizierele, iar eu încerc urmăresc trip-ul motocicletei, să nu cumva să se termine cei 25 de km până când trebuie să fac dreapta.

Facem ocolul, suntem safe. Pe drumurile de munte din Armenia vedem mașini ale Armatei și o Cruce Roșie. La un moment dat, apare un grup de soldați pe marginea drumului. Sunt opriți în dreptul unui pom, să ia fructe. Glumesc, râd. Sunt angrenați într-un război care nu e al lor.

Ne oprim pe vârful unui deal. Sau munte. Pierzi noțiunile în astfel de țări. Acolo e o vacă, ce paște liniștit și privește indiferentă spre o vale verde. Acolo e Azerbaijanul, vechiul dușman al armenilor.

După două sute de km, niște porumbi fierți la supra-preț și un lac Sevan în ceață, ajungem în Erevan. Petrecem două nopți în orașul de la poalele muntelui Ararat și înțelegem destinul tragic al armenilor. Erevanul se află într-o căldare, la poalele mutelui Ararat. Fapt ce face ca muntele unde se spune că s-a oprit arca lui Noe să pară și mai semeț.

Araratul este simbolul Armeniei. Moneda, băncile, ziarele, echipele de fotbal, toate poartă numele Ararat.

Un Ararat pe care armenii pot doar să-l vadă, nu și să-l atingă. Araratul este al Turcilor, iar granița e închisă.

După două zile în care vizităm templele și bisericile din jurul Erevanului, plecăm înapoi spre Georgia. Pe același drum. Ajungem la intersecția cu pricina, unde ar trebui să ocolim ca să nu intrăm în zona de tragere. Inexplicabil, mergem tot înainte.

Văd cu coada ochiului soldații din dreapta care stau cu puștile pe piept și cu binoclurile îndreptate către noi. Mă bucur că nu e invers.