Cămila merge legănat și, din când în când, trage câte-un pârț. Nu e prea impresionată. Un nou rând de turiști pe care trebuie să-i ducă printre dune, în zgomot de seflie. Ne îndepărtăm încet de civilziație și intrăm în inima deșertului.
Suntem în Maroc de câteva zile. După sudul Spaniei și după aventurile de pe tărâmul hașișului, suntem gata s-o luăm din loc. Spre Marele Deșert. Știți că, de fapt, Sahara asta înseamnă în arabă – “Deșert”.
Urmează o zi destul de lungă, aproape 500 de km, iar noi avem poftă să-i mâncăm pe pâine. După ce lăsăm în urmă orașul Fes, începem urcarea munților Atlas. E una dintre cele mai bune zile de mers. Temperatură perfectă, motocicleta se simte parcă mai bine ca niciodată.
Ajungem repede în Ifrane, un fel de Sinaia a lor. Se află la 1.600 de m altitudine, are păduri de brad și grădini cochete și curate, prin care se relaxează maimuțe. Nu oprim, dar mergem cu toții încet, cu viziera deschisă.
Urcarea continuă, iar temperatura coboară sub 18 grade. Drumul este liber, perfect, iar aerul tare de munte și mirosul de brad îți pun sângele în mișcare. La scurt timp, suntem pe platoul munților Atlas, la 2.200 de metri. Arată ca un deșert întins.
Facem o oprire pentru fotografii și mergem mai departe. La amiază mâncăm un kebab într-o bombă dintr-un orășel. Pare cea mai populată cârciumă din zonă. Nu doar de oameni, ci și de muște.
Se înserează când vedem prima dată dunele. Suntem pe un drum drept, cu gazul deschis. Este unul din acele momente în care gândurile se rostogolesc în fiecare cască. Fiecare simte ceva diferit, dar numitorul comun este bucuria, mica victorie de a fi ajuns acolo cu motocicleta. Într-o lume în care trebuie să ai o casă, o mașină, să-ți plătești rate, să mergi în vacanțe banale. Apoi să visezi la alte case, la alte mașini și să plătești alte rate. Într-o lume ce încearcă să te automatizeze, gândurile tale, în astfel de momente, se îndreaptă către libertate.
Asta e partea frumoasă atunci când mergi pe motocicletă. Chiar dacă călătorești în grup, în momentul în care ți-ai pus casca rămâi tu cu tine. Și sunt atât de rare clipele în care ai parte de liniște și de momente de sinceritate…
Niciuna din motociclete n-are sub 220 de kg și cu toții avem anvelope de stradă. Așadar, nu ieșim de pe asfalt decât 500 de metri, cât să ajungem în curtea unui hotel. Parcăm, aruncăm bagajele într-o Toyota Land Cruiser și ne urcăm pe cămile. Vom dormi între dunele de nisip, iar până acolo avem o oră de mers. Ne prinde noaptea.
În mijlocul deșertului, Ali are grijă de un loc minunat. Șase corturi unde cazează turiști care vor să fie cât mai aproape de Sahara. Are bucătărie, apă curentă, wi-fi din când în când, și niște copii care cântă seara în jurul focului. Suntem noi și cei care-și petrec acolo luna de miere. În fine, două zile de miere, pentru că mai mult de-atât n-ai ce face.
A doua zi vizităm o familie de nomazi. Iarna stau în deșert, vara se retrag în peșterile din munți. Trecem apoi pe la o mină părăsită, unde acum câteva sute de ani era un mare târg de sclavi. Negrii din Africa Sub-Sahariana, așteptau să fie vânduți albilor bogați, iar după sute de ani de scalvie, câțiva au rămas aici și au format o comunitate.
După acest program cultural simțim nevoia să ne dăm puțin în petec, așadar închiriem niște buggy-uri. Un coleg mai sârguincios încearcă să facă un drift pe o coborâre de pe dună și se răstoarnă. Totul ok. O oglindă ruptă și ceva vânătăi de la centură.
Seara, luăm cina între corturi, lângă foc. A cincea oară consecutiv în care primim Tajine.
Soarele apune peste dunele de nisip. Merg desculț și simt talpa cum se afundă puțin în nisip. Mă uit în spate și văd urmele pe care le-am lăsat pe duna curată. Sunt singurele urme și sunt acolo, dovada certă că exist și că acțiunile mele au o însemnătate în Univers. Dar peste câteva ore, urmele dispar și totul rămâne curat și uniform. Sahara te învață multe.
