O noapte-n Pădurea Uriașilor | Go South – The Patagonia Ride 5

Dimineața mă trezește cu regretul că n-am zăbovit mai mult. Aș fi petrecut o zi întreagă tolănit pe un șezlong de pe malul lacului, cu niște cervezitas sau cu un pisco sour, asta dacă găseam un bar bun.

Chilienii și argentinenii sunt mari amatori de beri artizanale. Găsești o mulțime de branduri locale, multe soritmente, toate gustoase. Cât despre cantitate, e greu de măsurat, pentru că nu prea găsești două la fel. De exemplu, am văzut o cutie de 338 cmc (nu ml, cmc) și alta de 535. Nu mi-e foarte clar cum își fac socotelile, dar conținutul contează mai mult. Cât despre Pisco sour, acest cocktail fabulos făcut din pisco (țuica locală), zahăr brun, albuș de ou și ceva apă minerală, e o băutură care nu multora le iese. Găsești un pisco sour cu adevărat bun pe terasa hotelului Fauna din Valparaiso, la barurile bune din Lima și la localurile care se respectă din orașele peruviane mari – Arequipa și Cusco. De altfel, e o băutură atribuită peruvienilor și disputată deopotrivă de Chile și Argentina. 

Dar iată-mă pe motocicletă, cu bagajul făcut și încălcațat în cizme. Ce să te mai oprești? Mă așteaptă o întreagă Patagonie de explorat și n-am prea mult timp la dispoziție. O lună, deși e dublu față de un concediu obișnuit, nu-i chiar așa de mult. 

Pornim, așadar, spre sud, încă uimiți de tot ce se vede în jur. Suntem în zona sudică a parcului național Nahuel Huapi, înconjurați de munți cu piscuri albe, păduri dese și lacuri liniștite. E soare și e frumos. E vremea perfectă pentru o tură cu motocicleta. Oprim, facem fotografii, filmăm. Mâncăm mere pe marginea drumului. 

Continuăm spre sud, deja intrați oficial în Patagonia, iar Ruta 40 ne scoate pentru scurt timp din Anzi. Ajungem la o interesecție. Alegrea firească e drumul secundar, prăfuit dar plin de personalitate. Suntem din nou într-un peisaj de vest sălbatic, același peisaj pe care-l vezi în filmele western americane și, la un moment dat, în apropiere de orașul Cholila, o casă-muzeu îmi atrage atenția: aflu că e casa lui Butch Cassidy, celebrul bandit care ar fi înercat la un moment dat să ducă o viață cinstită pe aceste meleaguri. Se pare că nu i-ar fi ieșit. Și nici nouă n-o să ne iasă planul de astăzi, de-a trece în Chile pe la Futaleufu. Dar nu-i nimic. Sunt obișnuit să improvizez, și tocmai asta-i frumusețea într-o astfel de călătorie. configurezi din mers. 

De vreo câteva zile m-a pocnit un mare regret: că n-am luat cortul cu mine. Am văzut zeci de locuri unde-aș fi campat, locuri organizte și locuri sălbatice, campinguri sau pur și simplu colțuri de natură făcute parcă pentru tine, ca să te-așezi acolo pentru o noapte. Dar n-am nimic cu mine, nici cort, nici sac de dormit. Nu-l mai iau după ce, de vreo două ori, l-am cărat degeaba. 

Unde mai pui că se-apropie noaptea și e clar că n-o să ieșim din pădure pe lumină. Iar pădurea asta e una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. E o pădure de Alerces (Fitzroya Cupresoides), una dintre cele mai vechi specii de pe Pământ, care-a rezistat mai bine de 4.000 de ani. Un astfel de arbore, care seamănă cu Sequoia, crește câte un cm la fiecare 20 de ani. Copacii maturi au un trunchi cu un diametru de până la 4 metri și peste 60 de metri înălțime. 

Căutăm un loc de dormit. Ne oprim la un hospedaje care nu ne spune mai nimic, apoi trecem mai departe. Pe drum, vedem un semn catre Lago Verde Camping & Lodge. Intrăm pe poarta campingului și alfăm că totul este plin – loc de cort ar mai fi, dar de unde cort? E plin de studenți argentineni, înghesuiți la un chioșc ad-hoc ca să cumpere bere și de-ale gurii. Mai vedem un indicator, mai la dreapta, o luăm pe jos și găsim un roșcovan ce vorbește o engleză excelentă. Pare olandez și seamănă puțin cu Van Gogh, și ne zice că nu mai are camere, dar are un dom. Domul asta e un fel de iurtă din plastic, un schelet de aluminiu acoperit cu o prelată, sub care se află un pat și o noptieră. Avem curent de la 20.00 la 24.00 și ne putem încărca telefoanele, fără să folosim consumatori mari. Mulțumim. 

Au și un restaurat, într-o clădire de lemn, un loc cu gust care nu tulbură cu nimic peisajul. Mănânc cel mai bun păstrăv gustat vredată, în două forme: ca aperitiv, afumat, pus pe o bruschettă și ca fel principal – la grătar. E însoțit de un vin alb și servit de o tipă din Barcelona care ne recunoaște limba. Schimbăm două vobre și ne spune că lucrează acolo de trei ani. 

Adormim în domul friguros – nu-i mai cald ca afară – iar afară sunt (cred) in jur de 10 grade, cu motocicletele alături. Am parcat sub un copac gigantic și dorm așa de bine și respir un aer așa de curat, și e așa de frig încât nu mai regret că n-am luat cortul cu mine.