Despre motociclete și oameni

Un prieten bun îmi reproșa zilele trecute: „băi, ce faci cu site-ul ăla, că-n ultima vreme scrii mai mult despre oameni decât despre motociclete“. Da, recunosc, sunt vinovat. Dar nu mă simt vinovat. Pentru că despre motociclete nu prea ai ce să scrii în perioada asta și, decât să dau vreo fâsâială doar ca să umplu site-ul, mai bine tac.

Și mai e ceva. Oamenii contează mai mult. Iar motocicleta schimbă oamenii. Te schimbă pe tine, ca om, și-i schimbă pe ceilalți din jurul tău cu alții. De când sunt motociclist am cunoscut o mulțime de oameni mișto. Din toate sferele, de toate categoriile. Motocicleta nu mi-a schimbat viața 100%, nu mi-am pus vestă cu însemne de club, nu iau întrunirile la rând și nu mi-am schimbat orientarea sexuală în motociclistosexual. Prietenii vechi mă mai înjură că nu mai răspund la fiecare apel, dar îi țin aproape, mai am și concedii fără motor, iar pe maică-mea încă încerc s-o liniștesc spunându-i că și motocicliștii se însoară și că n-o să rămân holtei.

Motocicleta te ajută să cunoști oameni noi. Ce-i drept, și șahul te ajută să cunoști oameni noi. Dar cu motocicleta e mai profitabil, pentru că toți ăștia sunt puțin săriți de pe fix. Unul pleacă în Europa cu nevasta și copilul într-un Ural cu ataș, altul e campion și pe circuit și pe plajă, unul a plecat cu taică-su în Pamir (azi e ziua lui. La Mulți Ani, Theodor!). Mai e o nebună care a plecat cu Hornetul la Capul Nord și nu i-a pus parbriz pentru că „arată urât“, mai sunt băieții care îndoaie table în ateliere vechi și fac adevărate minuni. Sunt oamenii care se încăpățânează să tragă și să schimbe ceva în piața asta moto, chiar dacă unii consideră că se luptă cu mori de vânt. Câți și mai câți…

Toți motocicliștii călători cu care am stat de vorbă n-au pus accentul pe locuri, ci pe oamenii întâlniți. Dacă citești „285 de zile în căutarea verii“ o să vezi cum Alexandru repetă, obsesiv, „pentru a nu știu câta oară eram uimit de un om care ne-a invitat să dormim la el în casă fără să știe cine suntem și de unde venim“. Scrisorile lui Mihai Barbu încep cu „Dragă Radu“, „Dragă Șerban“, iar multe fotografii din „Vând Kilometri“ sunt cu personaje. Fiecare poveste de călătorie pe care-o aud este despre oameni.

Și mai sunt prietenii. Ăia cu care pleci la drum și cu care poți discuta o oră despre bujii și rulmenți, de-i crapă pasagerei creierul de plictiseală (dacă ai făcut greșeala s-o iei cu tine). Ăia pentru care până și tu, lup singuratic, mai mergi în coloană și pentru care te-ai da jos din pat la 4.00 dimineața dacă ar avea o problemă. Ăia cu care un biscuite împărțit pe vârf de munte te face mai fericit decât orice cină la un restaurant fițos.

Nu „acel sentiment de libertate“, nu visul de a colinda lumea și bucuria adusă de fiecare km în șa. Nici măcar faptul că toată viața mea gravitează acum în jurul motocicletelor. Nu. Oamenii sunt cel mai de preț lucru pe care mi l-a adus ziua în care mi-am cumpărat motor.

În fotografie: Subsemnatul și colegul/prietenul/directorul de imagine Ivana, în Alpi. Acum montăm filmul. 🙂