Rai și Caravanserai. GoPamir #4
15/07/2019
Pamir Highway – Prima zi pe acoperișul lumii. GoPamir #6
22/07/2019

În umbra lui Lenin – GoPamir #5

A trecut o săptămână de când n-am mai publicat nimic. Cuvintele au curs, dar am fost lipsit de conexiune cu lumea de-afară. Fără internet, fără wi-fi, fără să văd ce-i acasă. Așa că am continuat să merg, să văd, să scriu și iată-mă acum, după o săptămână de Pamir, pentru prima oară cu wifi, duș bun și un hotel adevărat. Dar să ne-ntoarcem la Osh.

Localnicii din Osh se fălesc că orașul lor e mai vechi ca Roma. Aflat în Valea Ferganei, cea mai aglomerată limbă de pământ din Asia Centrală, datorită fertilității, era un punct important pe Drumul Mătăsii, pentru caravanele ce coborau din munți. Dar dacă din Roma au mai rămas câteva ruine, Osh este un oraș cu străzi paralele și perpendiculare, în stil sovietic, cu bulevardul Lenin ca arteră principală și cu o piață imensă unde tronează o statuie la fel de impunătoare a întâiului lider comunist.

Dar, cu toate astea, în Osh simți un aer distinct față de Bishkek, de exemplu. Felul în care sunt îmbrăcați oamenii, limba pe care o vorbesc (kârgâză, nu rusă), meniul restaurantelor. În sfârșit, la Osh am avut ce să mănânc. Am navigat printre diferite feluri de șașlâc, ba mixt, ba de oaie, ba de vită, cel din pulpă de vită fiind cel mai reușit. Alături, niște cartofi mici făcuți pe țepușă de kebab și o salată de roșii, castraveți, ceapă și porumb. De ce nu se poate și-n restul țării la fel?

Bazarul din Osh este principalul punct de atracție al orașului, mai ales pentru occidentalul care-a văzut toată viața numai mall și supermarket. Pentru noi, care-am mai prins bazarul autohton în copilărie, târgurile sătești de la bunici și piețele de legume, nu-i o mare scofală. Dar dimensiunea și aerul oriental rămân impresionante. Găsești de toate în bazar, de la pâini aurii, frumos rumenite, specialitatea celor din Osh, până la mirodenii frumos mirositoare și carne întinsă pe cârlige. De la pălăriile kârgâze până la marfa chinezească care domină zona vestimentară. Bazarul este imens, se întinde cât vreo 10 piețe Obor, iar faptul că se află în același loc de mai bine de 2.000 de ani îi dă un farmec aparte. 

Pentru mine, Osh e zi de pauză. Mă bucur de-un duș bun și e prima oară după câteva zile când nu-s nevoit să ies din clădire ca să merg la toaletă. Duc hainele la curățat, motocicleta la spălat, ung lanțul, chestiuni administrative. Dorm 10-11 ore pe noapte și mă bucur că în sfârșit m-am adatpat la fusul orar. Ziua trece repede. 

A doua zi, de dimineață, mă pornesc la drum. Sunt bucuros că scap de cele 39 de grade din Osh și îmi crește inima când văd, pe gps, Pamir Highway/ Pamirsky Trakt. Ard de nerăbdare să scap de trafic și să fiu din nou singur pe drum. Kârgâzii ăștia nu-s tocmai civilizați la volan. Ca motociclist nu exiști, în sensul că se urcă pe tine dacă-i lași, depășesc oricând și oricum. Bine că nu-s așa de multe mașini. 

Drumul urcă încet, dar fără oprire și după vreo 100 de km încep să simt din nou că nu mai am aer. E clar, am trecut de 3.000, îmi zic. Relieful se schimbă treptat – munții verzi, cu pășune, ai Tian-Shanului sunt înlocuiți de vârfuri sure, aride, ale Pamirului. Zăresc apoi primele creste înzăpezite – se văd ca un zid mare, alb, de gheață la orizont – o graniță între lumi, ce pare de netrecut. Iar când șoseaua începe să coboare spre o vale care-ți lasă liberă priveliștea spre acele vârfuri, uiți și de altitudine și de lipsa de oxigen și de tot. Uit de toate gândurile și văd doar ce-am înainte: vârfuri albe și trei păsări de pradă are dansează deasupra mea. 

Vârful Lenin

Ajung la Sary-Tash, locul unde plănuiesc să-mi petrec noaptea, dar înainte de-a trage pe dreapta mai am ceva în plan: Vârful Lenin. De fapt, tabăra de bază de la Vârful Lenin. Fac dreapta, arăt pașaportul la un filtru al armatei și merg vreo 60 de km pe șosea. În tot timpul ăsta, în partea stângă am linia de vârfuri albe, superb desenată, a masivului Alay din Munții Pamir. Vârful Lenin are 7.200 de metri și se află, de fapt, în Tajikistan, dar urcarea se face din Kârgâzstan. Tajicii l-au redenumit, în 2016, Vârful Independenței, dar e greu să ți-l scoți pe Lenin din cap după aproape 100 de ani. Las șoseaua principală, trec râul pe un pod și în față mi se arată un drum de pământ. Bucuros de încă 35 de km de off-road pe sens, scot traction-controlul, scot abs-ul de pe spate și dă-i! Ca să ajung la tabăra de bază am nevoie de un permis special, fiind zonă de frontieră. Știu asta, dar am mai citit și că nu prea stă nimeni să controleze. Ei bine, de data asta armata e pe poziții. O aflu de la un șofer care coboară de la tabără. Asta e, măcar o să-n cerc. Ajung, și un băiat cu mitralieră și cu cagulă pe față îmi cere pașaportul. I-l dau cu zâmbetul pe buze. Întreabă, apoi, de permis. “Permis, ridic din umeri, ce permis?” Imi spune c-as avea nevoie de permis ca sa ajung la tabara (sau cel putin așa cred eu, pentru că nu-nțeleg nimic), iar eu rămân consecvent cu ridicatul din umeri. Până la urmă încerc să-i explic că mă duc să fac două fotografii și mă-ntorc, n-am bocanci de hiking la mine, nu plec să escaladez vârful, și mă lasă. 

În drumul spre tabără, mă întâlnesc cu un grup de români. Merg cu un microbuz spre locul de campare de la baza urcării și se pregătesc pentru escaladarea vârfului. Toată povestea durează 10-12 zile și au venit aici să se aclimatizeze. Tabăra se află la 3.500 de metri și e un platou flancat de două vârfui mai mici. În spate vezi valea largă a Sary-Tash-ului, iar în față se ridică vârfurile semețe și înzăpezite. Priveliștea din fața ochilor este spectaculoasă și parcă n-ar fi rău să rămân o noapte. 

Dar hotărăsc să n-o fac. Nu e doar că nu mă dau în vânt după dormitul la înălțime, oricum Sary-Tash e cu doar 300 de metri mai jos. Dar mă așteaptă ceva mai spectaculos. Tajikistanul, cu al său Pamir – acoperiș al lumii, cu coridorul Wakhan, cu lucruri pe care le știu doar din auzite și cu povești pe care-o să le aflu acolo și-o să le dau mai departe. Asta e ultima noapte în Kârgâzstan. 



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro Facebook: Cristian Predoi Instagram: @cristian.predoi

1 Comment

  1. Laur spune:

    Brrr ce frig m-a luat. Mersi si asfalt uscat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.