Ucraina și țigările de 120 de euro. Primii kilometri spre Siberia – GoEast #1

N-am dormit bine. Nu mi s-a mai întâmplat de când eram copil să mă trezesc din oră-n oră înainte de plecare. Chiar și-nainte de tura din America am dormit dus, de parcă urma să plec la Sinaia, nu în alt capăt al lumii. Nu-nțeleg ce e diferit de data asta. 

Bagajele sunt puse de-aseară în motor, casca are viziera curată, inter-comul e încărcat. Termin cafeaua, mă încalț și plec. La 8.00 trebuie să mă văd cu Scutariu și cu trei prieteni de-ai lui undeva lângă Urziceni. Vom merge împreună până la Irkutsk, în mijlocul Rusiei, pe malul lacului Baikal. De-acolo ne despărțim. 

Trag tare de gaz ca să nu întârzii, altfel iar o să umple ăsta grupul de watsapp cu “Predoi întârzie, ca de obicei”. Îl ajung din urmă, alimentăm, mai pierdem ceva timp în benzinărie și pornim la drum. Un drum urât, E-85, cu două accidente ce par a fi foarte grave. În continuare, în România se circulă haotic, iresponsabil. Scrâșnet din dinți, flash-uri, claxoane. Nu știu când o să ne facem bine. 

Am schimbat setarea motorului astfel încât să funcționeze cu benzină proastă, iar acum nu mai trage ca-nainte. Nu-i nimic, n-am ieșit să mă dau. Până la urmă, m-așteaptă 10,000 de km. E de anduranță. Anvelopele Mitas E-07 nu-s deloc zgomotoase, iar asta-mi place. Nu prea au aderență, mai ales la început. Frânez și simt că frânez degeaba. Las că mă obișnuiesc eu, până la urmă important e să țină 10.000 de km. 

Înainte de plecare m-am tot gândit și răzgândit în privința costumului de ploaie. Să-l iau, să nu-l iau… E un costum bun, dar ca orice costum impermeabil nu te lasă să respiri. Și tocmai mi-am luat Revit ul ăsta nou cu Gore-Tex. Lasă, nu-l mai car după mine. Până la urmă, cât să plouă? 

Cam din oră-n oră, așa mă plouă. Și-așa va fi până la Moscova. Iar Gore-Texul ține la început, dar dacă ploaia devine serioasă, începi să te uzi. Prima oară la brațe, probabil din cauza fermoarului de ventilație care lasă apa să treacă. 

Vama cu Ucraina: “păi tocmai la Magadan ți-ai găsit să te duci? Europa nu-ți ajunge?”

Trecem repede de vamă. Mult mai repede decât m-așteptam. Sărim peste coada de mașini, arătăm actele și dăm peste un polițist de frontieră ucrainean care ne-ntreabă unde mergem. “Păi ce să cauți la Magadan? Să te plimbi? Europa nu-ți mai ajunge?”. E același care i-a spus anul trecut lui Scutariu c-o s-o pățească dacă se duce acolo și rămâne consecvent. Mulțumim de atenționare, dar de parcări cu plată, autostrăzi și hoteluri scumpe suntem sătui. Vrem altceva. 

Primii kilometri în Ucraina trec frumos. Nu mai plouă, asfaltul e impecabil, drumul e liber și mărginit în stânga și-n dreapta de o lizieră care te protejează iarna de viscol. Hai că n-o fi atât de rău, comentez cu Scutariu. Uite c-au asfaltat. Dar minunea ține cam 15 minute, după care începe dezastrul. Gropi, cârpeli, denivelări. Trebuie să fiu atent, ca să nu-ncep călătoria cu vreo jantă strâmbă sau anvelopă tăiată. Suspensia e moale și absoarbe foarte bine șocurile, dar merg deja de 500 de km și mi s-a cam luat. 

Țigările de 120 de euro 

Îl zoresc pe camaradul de drum să tragă tare și să depășească. “Nu vreau, bossule, sa iau amenzi de la ăștia”. “Bine, mergi în ritmul tău. Eu o să dau drumul la muzică și mă țin după tine”. Când intru în acest “follow mode”, nu prea mai gândesc traficul. Totul se automatizează și preiau ritmul celui din față, îi respect toate deciziile, depășesc cu el, frânez cu el, și rămân cu gândurile mele. 

La un moment dat, îl aud pe lider că vrea să-și ia țigări. “Bun, ne oprim, alege tu”. Apar două benzinării, iar dintre ăstea două, Scutariu al meu o alege fix pe aia de pe contrasens. Marcajul e șters, nu se mai vede nimic, dar la întrarea în benzinărie apare semnul “interzis”. Adică pe-acolo era ieșirea. Văd asta, dar fiind în acel “follow mode”, mă iau după el. Îmi dau seama că mai bine stăteam pe loc, dar e prea târziu: polițistul ridică deja mâna. Stop. Știu ce-o să urmeze.

Ne arată semnul, ne ia actele, îl bagă pe Scutariu în mașină. Deschide ușa după două minute și-mi spune: “200 de euro, fiecare, ori ne iau permisele. Și sunt serioși”. Imi dau seama că suntem norocul lor pe ziua respectivă – de unde mai făceau o șpagă așa de frumoasă? – dar 200 de euro n-o să le dau oricât ar încerca să ne intimideze. “Scutariule, scoate-o la maxim 100 de euro, amandoi.”  

In excursia asta am plecat mai nepregatit ca niciodată. Fără costum de ploaie, fără husă de cască, fără spider-net, fără bani cash pentru “situații neprevăzute”. N-am dat niciodată mită în România și n-aș dat în ruptul capului – dacă greșesc, plătesc, dar pe proces-verbal. Nu comentez, nu mă agit, ascult sentința, iar dacă e corectă semnez și plătesc. Dar în țări precum Ucraina, n-ai ce face și știu asta foarte bine. Nu sunt naiv. Dar am cinci lei în portofel, așadar când mă întreabă Scutariu dacă am bani, ridic din umeri.

Așadar, Scutariu pleacă alături de polițiști în orașul aflat în apropiere, ca să scoată bani din bancomat și să le plătească amenda. Ce băieți de treabă. Dar lucrurile n-au fost nici acolo așa de simple. Fiind strădania lui la mijloc, o să-i las onoarea să vă povestească totul pe blogul lui. Cert e că, la întoarcere, l-am întâmpinat râzând – deja mi se părea totul foarte nostim. E bine că nu l-au bătut. Mi-a amintit de un amic din Basarabia care, după ce a făcut o trăsnaie și l-a luat poliția din Regie – eram studenți pe vremea aia – le-a mulțumit polițiștilor că nu l-au bătut.  Mai că era să uite de țigările ălea, dar le-a luat până la urmă. Asta să fie paguba.

S-au întâmplat destule pe ziua de astăzi. Oprim la un hotel ieftin și bun, la marginea unui oraș urât. O cină rapidă, somn și din nou la drum. 

Alaturi de Scutariu, cu o zi inainte de plecare

In Ucraina, inca aproape de granița cu România

La drum. Foto: Mihai Birău