Rai și Caravanserai. GoPamir #4

Am dormit prost, din cauza altitudinii. M-am trezit din oră-n oră, iar pe la 5 dimineața o vacă mușca cu atâta poftă din iarba de lângă iurtă că mi-era frică să nu-mi muște în curând in pat. Când mă hotărăsc să mă ridic din pat, văd că nu pot călca în piciorul drept. Pesemne că motocicleta mi-a prins, totuși, laba piciorului. Șchiop, nedormit și cu dureri de spate, încercă să mă organizez. Mănânc ceva, beau un ceai, fac bagajul, mă mai uit odată la Son-Kul și plec. 

Drumul până la Naryn, un orășel urât (ca mai toate din Kârgâzstan), merge greu. În prima parte am pietriș și praf, dar în a doua ies la asfalt. Și asfaltul ăsta, care leagă Bishkek-ul de pasul Torugart (granița cu China) e perfect. Doar nu era ca marfa chinezească să ajungă greu în Kârgâstan. Mă doare, în continuare laba piciorului drept, dar faptul c-am reușit să-mi pun cizma e semn bun. Fac tot posibilul să nu fiu nevoit să-l pun jos. Am încercat odată să țin motocicleta în el și-am simțit o durere care m-a secerat.

Dorm o noapte la Naryn, să mai prind putere și plec mai departe, spre Tash Rabat. Deși nu m-am obișnuit cu ora locală, am mai prins putere și parcă m-a mai lăsat piciorul. Sunt tot șchiop, dar e mai bine, semn că mâine voi fi ca nou. La hotelul din Naryn am întâlnit doi olanezi, bicicliști. Pe primul, la micul dejun, pe al doilea, pe o targă, în parcare, în timp ce era urcat în ambulanță. O căzătură cu bicicleta îi rupsese ceva în zona inghinală și nu mai putea nici să miște piciorul. Voi fi mai antent de aici înainte. Vreau să ajung întreg înapoi la Bishkek. 

Așa de mult îmi place șoseaua, că sunt pe cale să ratez intersecția cu drumul neasfaltat ce duce la Tash Rabat. Trec printr-un chei spectaculos și, după câteva minute, ajung la Caravanseraiu Tash Rabat, aflat într-o vale pitorască, în inima munților. Caravanseraiul era hanul unde negustorii, aflați în călătorie, se opreau ca să se odihnească. Tash Rabat este constuit din piatră și se crede că era un punct de oprire important pe Drumul Mătăsii. Astăzi locurile sunt pustii, dar acum 600 de ani pe aici trecea una dintre cele mai importante și aglomerate rute din lume – mărfurile din China și India – mătase și bijuterii, curgeau către apus, unde aveau să împodobească nobili cu stare de la marile curți. 

Astăzi este liniște. Câțiva turiști și câțiva localnici care au ridicat iurți ca să câștige niște somi în plus. Apusul se lasă peste munți iar eu trag la primele iurți de lângă caravanserai. Nu mai sunt așa de fancy ca la Son-Kul. Pe jos nu mai găsesc covoare, ci doar iarbă, iar în sobă nu mai găsesc lemne, ci turte de bălegar uscat. În jurul iurților, bălegar mai proaspăt, de la vițeii care pare că stau de strajă. Până la urmă, calc într-o balegă. Era greu s-o ratez. 

Iau cina alături de un cuplu de nemți (am văzut foarte mulți nemți în Kârgâstan) care vin din China și-mi povestesc despre ororile din Xianjiang – regiune din China aflată imediat după munții la poalele cărora ne aflăm. Majoritari în acea regiune sunt uigurii – etnie de origine turcică, musulmană, persecutați de chinezi și trimiși în lagăre. Se spune că peste un milion de oameni sunt prizonieri în centrele de “educare vocațională”, așa cum le spun chinezii. Nemții îmi spun povești demne de 1984 al lui Orwell, dar cu tehnologie modernă. Sistemul “face recognition” funcționează așa de bine încât ești monitorizat permanent. Poliția te urmărește non-stop și știe fiecare mișcare pe care-o faci. 

Altfel, cuplul de nemți mă face să zâmbesc. Sunt din Hamburg, el avea un BMW R1200GS cu care a făcut 5.000 de km în trei ani, și l-a vândut, iar ea, profesoară de științe politice, știe foarte clar că e periculos să mergi cu motocicleta în Germania. Sunt hikeri și backpackeri, dar nu le prea priesc condițiile de la iurtă. Mâncăm o supă și o mâncare de cartofi, primită cu mare bucurie. Ne-am săturat de atâta carne. În Kârgâzstan mănânci carne cu carne – nu e tocmai un rai culinar, mai ales în nord. Cred că niciunde n-am mai mâncat așa de prost.

Adorm greu, la fel ca-n toate nopțile de până acum și mă trezesc des. Se lasă frigul și mă bag mai adânc în sacul de dormit. Simt vântul în iurtă și observ că am o gaură fix deasupra capului. Mă folosesc de-o pătură ca s-o acopăr – în felul ăsta îi dau un plus de stil camerei. 

Mă trezesc pe la 5.00 și degeaba încerc să mai dorm. Citesc puțin mă apuc de strâns, iau un mic dejun frugal și încerc să aflu detalii despre ruta către Osh. Îmi dau seama că localnicii știu mai puține decât mine și nici măcar nu găsesc localitățile pe hartă. Pentru ei Osh-ul e la fel de departe cum e pentru mine Insula Paștelui. Și tot știu mai multe despre Rapa Nui decât ei despre Osh. 

Optimist, setez “Osh” în GPS. Ruta mea, sugerată de Sambor de la Adv Factory arată așa: Tash Rabat – Kazarman – Jalal-Abad – Osh – 607 km. Nu-i mare lucru, dacă plec devreme îi fac. Am făcut eu și 1.000 pe zi. Doar că nu iau în calcul starea drumului – iar starea asta e total lipsită de asfalt. De multe ori e un drum pe care, dacă ar exista agricultură, l-am numi “drum agricol”. Sunt porțiuni în care e mai lat și plin de pietriș – porțiuni care nu-s pe gustul meu. E foarte periculos cu motocicleta, pentru că dacă ieși de pe urma de roată de 30 cm unde pietrișul a fost compactat și dai în pietriș mare, ai șanse mari să te-ntinzi pe jos. Și, din când în când, inevitabilul wash-board unde trebuie să ai o anumită viteză ca să nu-ți distrugi motocicleta de la vibrații. Am câteva treceri prin vaduri de apă, dar nu-mi pun probleme și-ncerc să mă orientez. Drumul are mai multe ramificații, și intersecții, toate seamănă și trebuie să fiu foarte atent, altfel mă voi rătăci. Noroc cu maps.me, care funcționează fantastic. Dau peste niște case jerpelite și niște copii îmi ies în cale strigându-mi “hello, how are you”. Copiii fac parte din prima generație care studiază engleză la școală. Peste 10-15 ani, Kârgâzstanul va fi o țară unde chiar vei putea cere de mâncare fără să știi rusă. Le dau copiilor pachetul meu de biscuiți și merg mai departe. 

Zona asta e dezolantă. Seamănă puțin cu sudul Dobrogei de la noi, doar că totul e la o scara mai mare. Nu-mi rămâne decât să mă bucur de motocicletă. Setez traction control-ul la intervenție minimă, opresc abs-ul pe roata spate, setez cutia de viteze pe G (am modelul DTC), trec schimbarea pe manual și, dă-i. Îmi place să simt spatele cum derapează și gonesc pe drumul pustiu de parcă m-ar fugări lupii. Pe nesimțite, dezolantul se transformă în frumos. Merg pe o culme lină, dar mă aflu probabil pe la 2.000 de metri și văd în stânga o creastă a Tian-Shan-ului, care desparte Kârgâzstanul de China. Am un alt moment de euforie și ridic drona – sunt fericit c-am stâns imagini frumoase. Nu mă întorc cu mâna goală. În trei zile de Kârgâzstan am cât în două săptămâni de Rusia. 

Opresc să aranjez GoPro-ul și vine un localnic să-mi ceară de băut. Îi dau sticla cu apă. Bea (probabil din politețe), dar mă întreabă de vodkă. “N-am, nene, vodkă, nu vezi că sunt cu motorul”. Ne strângem mâna, plec mai departe, iar spectaculosul devine din nou dezolant. O zonă aridă, cu dealuri golașe și același drum pietruit și prăfuit. Mă țin tare de motocicletă și încerc să nu-mi pierd concentrarea. Suprafața nu e dificilă, dar devine monoton, iar monotonia cauzează neatenție și o clipă de neatenție poate aduce multe necazuri. 

Și cum trag de mine să ajung la Kazarman, văd două forme ce se profilează pe mijlocul drumului. Niște localnici, cred. De unde, sunt un cuplu de canadieni, care merg pe jos, între două sate pierdute din Kârgâzstan. “Ce faceți, fraților, pe jos, în pustiul ăsta. N-a trecut nicio mașină și, ce era să facem: am pornit la drum spre Kazarman, cine știe”. Și-au început călătoria în Vietnam acum doi ani și jumătate, au făcut toată China și drumul continuă spre Uzbekistan. Le urez baftă și la 5 kilometri dau de doi bicicliști din Germania, care au aceeași direcție. Sunt prăfuiți și rupți de oboseală. Au multe bagaje și țin o cameră de bicicletă de-a curmezișul pieptului. Îmi explică că-i ajută să tragă cu tot corpul. Par epuizați. Mai au vreo 50 de km din drumul ăsta pietruit și urmează un pas montan. Nu știu dacă vor reuși să ajungă la Kazarman. 

Kazarman e un sat pierdut unde se opresc mai toți cei care fac ruta asta. E singurul loc în care te poți opri și trebuie s-o faci. Starea drumului nu te lasă să mergi mai mult. Ajung în Kazarman la ora 17.00, după o zi de off-road, și-mi dau seama că n-are rost să merg mai departe. La orizont sunt nori de furtună și sunt prea obosit ca să continui în ritmul ăsta, așadar caut un home-stay. În Kârgâzstan funcționează un fel de agenție care se numește CBT – Community Based Tourism – în CBT sunt înrolate mai multe familii care pun la dispoziție camere pentru călători și turiști. Aleg o astfel de casă și îi întâlnesc acolo pe canadieni. Până al urmă, au reușit. N-avem ce mânca pentru că am ajuns târziu. Mergem la magazinul din sat, luăm un salam, niște roșii, un cașcaval, pâine, bere și vodkă și începem festinul. Stăm de vorbă până târziu, în noapte, despre mâncarea proastră din Kârgâzstan, despre China, despre Africa, despre toate. Lucrează într-o pădure din Canada și iubesc natura. Verifică dacă copacii sunt sănătoși și le oferă expertiză companiilor care replantează copaci după tăiere. Lucrează vara și câștigă destul de bine încât să-și permită să călătorească. Îmi explică că traiul e bun în Canada. Câștigurile sunt mai și cheltuielile mici dacă nu ții să locuiești în buricul târgului. 

Le povestesc despre o familie de nemți pe care-am întâlnit-o la Tash Rabat (alții decât cei cu China). Călătoresc cu un camion MAN (cum sunt cele de Dakar), pus la punct pentru expediție. Canadienii îi ironizează. “Noi le zicem German Tanks. Sunt indivizi cu bani cărora le place să se izoleze în camion. Nu văd, nu cunosc, nu trăiesc nimic din locurile prin care călătoresc. Dorm în camion, mănâncă în camion, nu socializează.”

Pe la miezul nopții mă retrag la somn și după niște bere Baltika amestecată cu vodkă am, în sfârșit, un somn bun. Dorm până la 8.00, iar canadienii mei par cam răvășiți la micul dejun: “prea multă bere”. Le donez niște solpadeină, facem schimb de contacte, ne strângem mâinile. 

Drumul e la fel – când îngust și cu șleauri, când pietruit, când washboard. Nici urmă de asfalt. Dar m-am odihnit și nu mă plâng. Până la urmă, de asta am venit aici. Dacă voiam șosele perfecte, mă duceam în Alpi. Trec un nou pas de 3.000 de metri, care leagăă regiunile Naryn și Jala-Abad. Munții pe care i-am trecut despart nu doar două regiuni cu nume diferite. Despart nordul rusificat, de sudul tradiționalist. Jalal-Abad și Osh sunt pe Valea Ferganei, un teritoriu mult-disputat, la granița cu Uzbekistanul. Se simte un aer oriental mult mai puternic – terase cu covoare pe pereți și șașlâc, cu narghilea și ceai. E cu totul altă țară. Bărbații poartă haine tradiționale, iar femeile sunt acoperite din cap până-n picioare. E o zonă fierbinte, tradiționalistă și religioasă, iar 3 din 10 oameni sunt uzbeci. 

Sunt 38-40 de grade, iar înainte de Jalal-Abad dau de asfalt. Bucuria e mare la început, dar dispare imediat ce văd traficul dintre Jalal-Abad și Osh. Nu e foarte aglomerat, dar după o săptămână de locuri pustii mi-e greu să mă adaptez la agitația asta.

Ajung, doborât de căldură la Osh. De data asta voi alege un hotel mai bun. Vreau răcoare, un duș bun, un pat confortabil, vreau să nu ies din clădire ca să mă duc la toaletă, vreau să-mi splă niște haine. Găsesc hotelul și rezerv două nopți. Vreau să scriu și să mă odihnesc. S-a dus, deja, o săptămână. Iar Osh, capitala Sudului, un centru important pe Drumul Mătăsii, una dintre cele mai vechi așezări din Asia Centrală, cu o istorie de peste 3.000 de ani, pare locul potrivit. Aici e locul de unde începe Pamir Highway.