Despre norocul de-a fi devenit motociclist

Am o escală de opt ore în aeroportul din Casablanca. Sunt răcit, nu mai aud c-o ureche de câteva ore (ultima aterizare e de vină, mi se întâmplă când răcesc), am pierdut noțiunea timpului. Sunt buimac și somnoros. Am mâncat un tajin, am băut un espresso dublu și-un ceai. Aștept să treacă timpul.

Sunt rare momentele astea, în care pur și simplu nu fac nimic și las gândurile să curgă. Iar gândul de azi se duce spre nebunia asta pe care o practic cu o pasiune de neînțeles de vreo șapte-opt ani. Anul ăsta n-am mai marcat aniversarea Pe Motoare cu un articol, dar cred c-au trecut șapte ani de la momentul când am luat decizia să scriu povestea asta. Cum trece timpul… 

Dar acum nu voi vorbi neapărat despre Pe Motoare, ci despre lucrurile pe care mi le-a adus motocicleta. Nu știu la alții cum e, dar mie mi-a schimbat viața definitiv. 

Am câștigat prieteni buni, pe care nu i-aș fi cunoscut altfel. Dacă mă uit la conversațiile pe care le port zilnic, la oamenii cu care mă văd, îmi dau seama că nu i-aș fi cunoscut dacă nu-mi luam motor. Și ce pierdere era! Nu i-am uitat pe prietenii vechi, cum aș fi putut? Țin mult la prieteni. Atât de mult, că tot încerc să-i convertesc și pe ei. Și-am reușit – trei, până acum. Și nu mă las până nu-i pun pe toți pe două roți.  

Motocicleta mi-a devenit partener de aventură. De copil, mi-a plăcut să umblu – pe oriunde, cât mai departe să fie. Doar că atunci eram nevoit s-o practic sub alte forme, iar când m-am urcat la volanul primei mașini, tot cu gândul la drumuri lungi eram. Apoi a apărut motocicleta și mi-a fost clar: asta așteptam, acum avem o lume de descoperit împreună. 

Mi-am ascuțit simțurile. Am învățat cum miroase muntele dimineața – n-o să simți asta dintr-o mașină. Simt când vine primăvara, când vine ploaia, cum alunecă o frunză udă. Am învățat să mă bucur de viață fără să stau cu nasul în ecrane – refuz constant să folosesc suportul de smarpthone. 

Motocicleta mi-a schimbat total viața. Și-acum trebuie să mă-ntorc la Pe Motoare, pentru că lucrurile merg mână-n mână. Fac asta de șapte ani și nu m-am plictisit o zi. Au fost și momente grele, dar asta din cauza unor contexte. Niciodată nu m-am lăsat copleșit și întotdeauna am căutat să merg mai departe și să învârt roata. 

Lucrez alături de niște oameni formidabili – am tremurat de frig împreună, am pierdut nopți, am doborât munți, am reușit să ieșim dintr-o țară unde motociclismul e ceva excentric și să ne batem cu băieții mari. N-aș fi putut fără acești oameni grozavi. Pe care știu că nu i-aș fi cunoscut altfel. 

Nu știu unde m-aș fi aflat dacă nu mi-aș fi luat motocicletă. Poate la radio – dintotdeauna mi-am dorit să vorbesc la radio (încă îmi doresc, nu cred c-o să-mi treacă vreodată). Poate în redacția vreunui ziar – încă mă mișcă mirosul tiparului – să-mi văd cuvintele pe un suport fizic, pe hârtie, pe o tarabă – îmi creștea inima de fiecare dată. Sau la revistă. În orice caz, ceva important. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă fac auzit. Mi-a luat ceva timp să realizez asta, dar acum mi-e clar. Orice mi-aș fi ales, aș fi făcut-o cu inima curată și cu o pasiune mult prea mare pentru limitele unui om sănătos. 

Dar iată-mă aici, într-o cafenea din aeroportul Casablanca. Mai iau un ceai. Am casca lângă mine, costumul și cizmele sunt în geanta mare, camerele sunt încărcate, iar eu simt un avânt de parcă aș face prima oară treaba asta. Să-nceapă aventura!