Puțin trecut de ora două. Stau pe-o piatră, lângă motocicletă. Sunt singur. Colegii au plecat. Mă bucur de singurătate, iar ochii mi se pierd în valea de frumusețe. Sunt pe Transalpina, puțin înainte de urcarea în pasul Urdele. E magic.…
Puțin trecut de ora două. Stau pe-o piatră, lângă motocicletă. Sunt singur. Colegii au plecat. Mă bucur de singurătate, iar ochii mi se pierd în valea de frumusețe.
Sunt pe Transalpina, puțin înainte de urcarea în pasul Urdele. E magic.
Motocicleta, o Honda Africa Twin nou-nouță stă tăcută. Așteaptă răbdătoare scânteile ce vor declanșa dansul celor doi cilindri. Parcă și ei îi place. Parcă și ea zâmbește de sub privirea încruntată.
Dacă n-ar fi norii ce-mi trec ușor pe deasupra capului, aș simți timpul cum stă în loc.
Până când apare el. Românul care crede că totul i se cuvine. Merge cu muzica la maxim, geamul deschis, și cu mâna-i urâtă atârnând pe portieră. Oprește la 100 de pași, într-un loc de unde vezi valea de frumusețe. Deschide ambele uși, iar maneaua lălăită tulbură norii. Gras și urât, coboară din mașină și se întinde. Grasă și urâtă, femela coboară și ea. Ușile rămân larg deschise, iar boxele sună spart. Parcă și iarba se ofilește dintr-odată. Îmi iau privirea, mă uit în altă parte, dar nu pot stopa masacrul din urechi.
După 15 minute de agonie pleacă. După 5 minute în care încerc să mă calmez, trec prin locul unde s-au oprit. Unde era o piatră sură, acum e o piatră pictată cu numele unei pensiuni din Rânca – cel mai urât sat din România.
Următoarele două-trei ore sunt terminat. Tot frumosul este dat la o parte și, la fel cum se adună norii pe cer, în minte îmi revin imaginile cu dezastrul arhitectural din Rânca, cu țigănia din pasul Urdele, imaginile cu munții bărbieriți și pădurile stoarse, picătură cu picătură, până când nu va mai rămâne nimic. Revin imaginile cu grașii ăia de ne conduc. Pentru că toate se leagă.
Îmi vine să tot merg cu motocicleta, să nu mai opresc deloc. Să plec spre alt loc. Mă întreb de ce stau aici, în țara asta de ghiolbani. Mai merită salvată? Uneori aș prefera să ardă cu totul, de la maghernițele din Rânca la Casa Poporului. Dar ai dracului ei de mărăcini, sigur s-ar prinde din nou.
Încerc să revin la gândurile bune și să-mi termin treaba. Să filmez, alături de colegi, un material prin care să promovez Transalpina. Să promovez România. Să spun că e frumos, că e minunat. Un film în engleză, pentru Drive Mag Riders, să-l vadă motociclistul străin. Să lase Elveția și să vină la noi, că e altfel, că e sălbatic. Sincronul din pasul Urdele nu-mi iese, nu-l simt. Dar până la urmă, scot ceva – un film pentru Dumnezeu, care-a făcut locurile. Că oamenii ăștia nu merită decât un deșert fără pic de apă.