Patru nopți în Trans-Siberian. Go East #3
22/07/2018
2018 Triumph Tiger 1200 XCa – Prima tură – Test
24/07/2018

Trans-Siberian – Călători vechi și noi. Go East #4




Trans-Siberianul se leagănă ușor spre Estul îndepărtat. Am trecut deja de Novosibirsk, cel mai mare oraș din Siberia. Vagonul doarme, și tare bine e să dormi în tren. E un murmur constant de voci în jurul tău, se aud îmbinările dintre șine, iar pe fereastă se derulează șiruri de copaci, câmpii, mlaștini, case. Te uiți la un film într-un singur sens, care nu se mai termină. 

E noapte, iar trenul începe să smucească violent. Mă trezesc și văd o lumină ciudată afară și ceață. Mă întorc pe cealaltă parte. Probabil suntem undeva în munți, iar trenul are viteză. Îmi pare rău că e noapte. A fost noapte și când am trecut munții Ural. Adorm din nou. 

Dimineața, toată lumea se încolonează spre toalete cu șervețele umede în mâini și periuțe de dinți. Dacă nu vrei s-aștepți, trebuie s-o faci în contra-timp. Dar nu e ca și cum ai avea altceva mai bun de făcut, așadar aștepți. Timpul e, oricum, relativ. Trenul ăsta traveresează opt fusuri orare, dar în gări și-n vagon e indicată întotdeauna ora Moscovei. 

Colegul nostru rus – nume de cod “verișorul” – merge până la Vladivostock. Doarme foarte mult, ia niște pastile combinate cu energizante, ascultă hiphop rusesc și rade beri la vagonul restaurant. Umblă în papuci cu șosete – am văzut că e o modă în Trans-Siberian. 

Mai sunt niște polonezi care coboară la Baikal. Ca să treci printre ei terbuie să-i dai la o parte, sunt gălăgioși, iar când se dau jos din tren aleargă pe peron. O duduie din grup pare maratonistă sau ceva, căci la opriri aleargă, sare coarda sau face genoflexiuni. Are o privire neprietenoasă și o față acră. Am stabilit la unison că nu ne place de ea.

Lângă polonezi stau doi englezi care merg spre Mongolia ca să marcheze un maraton – Gobi March – 250 de km, în șapte zile, prin Mongolia, cu rucsacul în spate. Urmează și alte ediții, printre care una în Atacama și una în Antarctica. Au fost adoptați, vrând-nevrând, de polonezi, dar sunt amabili și prietenoși. Așadar, îi iert când fac clasica confuzie Bucharest-Budapest. Tot acolo e și o rusoaică frumoasă care nu coboară niciodată din pat, spre nemulțumirea tovarășilor de călătorie. Fiecare trecere ar oferi un spectacol intersant. 

Am mai întâlnit un neamț care trăiește în Belgia și e psiholog. E nemulțumit de jobul lui și vrea să-și dea demisia după călătoria asta. Vrea să călătorească în România și Balcani și îi dau niște ponturi. 

Mai sunt două doamne care lucrează în continuu niște mileuri sau ceva. Și doi sud-coreeni cu care-am schimbat locurile și care sunt tare liniștiți. El a studiat la Budapesta și știe că România este singura țară latină în marea de țări slave. Și e fascinat de asta. Despre ea nu știu nimic. 

Apoi, e o tipă din Australia, Laura, plecată la drum de șase luni. Are părul creț, pistrui și niște ochi albaștri ce par cam rătăciți. O întâlnesc pe peron, la o oprire, unde mă roagă să-i fac o fotografie lângă o locomotivă și schimbăm câteva vorbe. O văd apoi, rătăcind prin vagonul nostru. “Ce s-a întâmplat?”. “M-am rătăcit, nu știu unde e vagonul meu”. Păi ce număr e? “Nu știu, dar nu e ca ăsta, e unul mai fancy”. Până la urmă sper că l-a găsit. Ar fi fost păcat să doarmă pe hol, sau într-unul ca al nostru, ce seamănă cu o pușcărie în mișcare. 

În primul rând, e mirosul. Nu se deschid geamuri, dar se mănâncă. Salam, ouă, noodels. Și am aflat că noodelși ăștia sunt specialitatea locului – sunt pre-fierți și vin în pachet cu niște legume dezhidratate și cu un praf care dă arome. Pui apă fierbinte în caserolă, amesteci praful-minune cu noodelșii și cu legumele uscate, aștepți cinci minute și.. masa e gata. Pofticios din fire, încerc și eu o porție. Au un gust de talpă de cauciuc. Scutariu îmi explică că n-am pus destul praf. Îmi pare rău, dar vor sfârși la gunoi. 

Apă fierbinte și ceai iei de la samovar, care se află la capătul vagonului. Dacă nu ți-ai luat plicuri după tine, cumperi de la provodniț pentru 50 de ruble. O să-ți dea și o cană și-o să te noteze, ca să fie sigur c-o dai înapoi. E și cafea, dar e un nes fără gust și prefer ceaiul negru. 

Samovarul

Vagonul de clasa a treia și femeia care se uită urât

Ai și vagon-restaurant, unde găsești de toate, de la supă și salată la somon cu icre. Tot acolo poți să socializezi și mai ieși din dormitorul comun, unde mirosul poate deveni apasator. 

Restaurantul se închide la 23.00. Au o boxa wireless de unde răsună o muzică puțin turbată – un fel de house rusesc. Și un frigider pe care-l blochează cu o șurubelniță. Sistemul de etanșare s-a stricat. Prima oară mănânc un șnițel cu cartofi prăjiți – nu e o alegere prea bună, pentru că cartofii înoată în ulei. A doua oară aleg un somon, cu sos și icre, cu garnitură de orez. Mult mai bine.

Trans-Siberianul a fost construit acum 100 de ani. Are 9.200 de km și leagă Moscova de Vladivostok – e cea mai lungă linie de cale ferată din lume. Există și conexiuni cu Ucraina, Mongolia, China și Korea de Nord, astfel că poți călători de la Kiev la Pyongyang. Probabil că la această destinație din urmă vor coborî nord-coreeni pe care i-am văzut pe peron în gara din Moscova. E ciudat faptul că nu i-am mai văzut niciodată coborând din tren de atunci. 

Privit din avion, mașină sau de la clasa business, vagonul nostru de la clasa a treia seamănă cu o închisoare în mișcare: miros închis, spațiu insuficient, condiții de cazarmă. Dar n-ar trebui să mă plâng. Începând cu anii 30, pe aceleași șine treceau adevăratele închisori, cu deținuții ce-aveau să populeze regiunea Kolîma, pe care o voi străbate cu motocicleta săptămâna viitoare. Deținuți ce-aveau să construiască orașul Magadan unde-o să mă opresc, Drumul Oaselor pe care voi merge. Deținuți ce-aveau să-și piardă viața în minele de aur din Nord-ul rece. Asta dacă rezistau drumului. 

Erau transportați ca niște vite până la Vladivostok, iar ăsta era doar începutul suferinței. Urma traversarea mării Okhotsk cu vaporul, pentru că pe atunci nu exista drum până la Magadan. Tocmai de aceea deținuții din Arhipelagul Gulag, format de insulele de muncă forțată din lagăr, se referă la restul rusiei ca la un “continent”. 

Citesc povestirile lui Șalamov de pe vremea când era prizonier în gulag și mă trec fiorii gândindu-mă că voi face drumul ăsta. Un drum care timp de 20-30 de ani a însemnat pierderea demnității umane, foamete, boală și, în final, moarte.

Citind povestirile lui Șalamov

Vagonul 4

Locomotiva veche într-o gară

Sistem de blocare a frigiderului in vagonul-restaurant

Noodels fără gust

Vagonul restaurant

 



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro

2 Comments

  1. vali says:

    Ce tare, n-as fi crezut ca aici as citi despre altceva decat despre motoare. Imi place. Bravo, drum bun.

  2. Vasile says:

    Felicitari frumos povestit asteptam continuarea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.