Începe Dakar 2018. Go, Mani Gyenes!
06/01/2018
Despre tovarășii de drum. Go South – Ep. 04
07/01/2018

O zi în Atacama. Go South – Ep 03




Șoseaua este superbă. Fără trafic, linii drepte, cât vezi cu ochii, ce alternează cu scurte secțiuni virajate. Filmăm cu camerele GoPro, facem  fotografii, ascultăm muzică. Motocicleta este pe pilot automat și n-ai nevoie să ții mâna pe ghidon. Se ghidează singură, iar boxerul toarce liniștit, pe la 4.000 de rpm. Mergem cu 100 de km/h. 

La un moment dat, un drum secundar se desparte de Ruta 5. Regula este să evităm pe cât posibil drumurile principale, de obicei anoste și aglomerate. Șoseaua îngustă șerpuiește printre stânci și case-container, aflate pe plajă. Lângă casele cu aspect sărăcăcios vezi mașini vechi și ruginite de parc-ar fi fost scoase direct din Mad Max.

Locurile sunt ireale. Plaje albe, unele mici și flancate de stânci în care se sparg valurile oceanului, altele întinse cât vezi cu ochii, iar în dreapta un perete maroniu. Drumuri necirculate, de pământ, dar fără gropi și din când în când câte-o mașină. În stânga și în dreapta, nisip.

Suntem aproape de ocean, deci nu e cald. Sunt 22-24 de grade la prânz, dar soarele arde puternic. Pe sub geaca moto am doar un tricou. În mers, e perfect. Te ventilezi, iar mirosul oceanului îți dă o stare de bine. Seara se face mai frig și începi să închizi din ventilații și să mai pui straturi.

Pe malul oceanului

Păstrăm drumul secundar de pe malul mării și ajungem în Parcul Național Pan de Azucar. E ca și cum am fi pe-o altă planetă. Forme ciudate de reflief, cactuși și semne care ne indică prezența camelidelor guanaco. Nu vedem niciuna, dar ne ajunge peisajul din fața ochilor. Este impresionant. Ne oprim la fiecare 5-10 km să facem fotografii și să admirăm locurile. Avem 500 de km în fața ochilor. Probabil c-o să ne ia mult timp.

Ieșim din nou în drumul principal, pentru ca apoi să ne abatem iar. Avem în fața ochilor o fâșie îngustă de asfalt, dreaptă, care se pierde în orizont. Accelerăm, dar parcă stăm pe loc. Este momentul în care-ți dai seama cât ești de vulnerabil și de neînsemnat în fața sorții. Ești ca o furnică ce înceacă să fugă ca să nu fie înghițită de pământ. Vezi ieșirea undeva departe, la orizont. Drumul este lung cât vezi cu ochii. După ce trudești și ajungi la capăt, îți dai seama că nu e nicio ieșire, ci doar intrarea într-o altă linie subțire pe care trebuie să-ți ții echilibrul.

 

Sunt doar patru culori: albastrul cerului, maroniul deșertului, asfaltul negru și liniile albe. Totul este foarte simplu, iar această simplitate inspiră putere. Deșertul e dur, de neclintit. Te face să te simți singur și să-ți asculți gândurile. Dacă drumul printr-o pădure te uimește prin bogăția de culoare și-ți ține ochii ocupați, drumul prin deșert te obligă să fii tu, cu tine.

Mai avem câteva zeci de minute de lumină și tragem tare să ajungem la Mano del desierto, o sculptură de 11 metri înălțime în inima deșertului Atacama. A fost creată în 1992 de sculptorul chilian Mario Irrazabal și este dedicată victimelor torturii din regimul dictaturii lui Pinochet (1973 – 1990).

Mâna din mijlocul deșertului. De la stânga la dreapta – Daniel, George, eu.

Ne oprim în Antofagasta. Undeva la marginea orașului, pentru că nu ne propunem să-l vizităm. Suntem obosiți, dar cumva împliniți. A fost cea mai bună zi de până acum.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *