Blocat în Irkutsk. Go East #5
27/07/2018
Semne rele. Cât pe ce să pun capăt călătoriei dintr-o prostie – Go East #7
01/08/2018

Marele Baikal – Go East #6




Apus. Soarele cald de vară se scurge încet în peretele impunător de la orizont. Miros umed, răcoros. Stau undeva sus, pe niște stânci, ca și cum aș fi prins un loc la lojă și mă uit la spectacolul grandios din fața mea. Baikalul e mare. Sunt de doar două ore pe insula asta și deja simt că trebuie să petrec mai mult de-o noapte, așa cum planificasem. 

Și tocmai asta e bucuria mersului pe motocicletă de unul singur, fără program, fără o țintă clară, fără un spațiu de concediu în care trebuie să le strângi pe toate. Poți să stai cât vrei, unde vrei. Sau poți să nu stai deloc dacă nu simți locul. 

Și când mă gândeam că nu plănuiam să merg pe insula Oklhon. Cât aș fi pierdut. După porția asta, mai că-mi vine să revin iarna. Dar prima întâlnire cu Baikalul n-a fost așa de idilică. Eram în Lystvianka, rupt de somn după o noapte nedormită în tren. Lystvianka asta e un sat “turistic” pe malul lacului, în apropiere de Irkutsk. Și cât de frumos a lăsat Dumnezeu natura, așa de urât au construit oamenii. Case făcute aiurea sau lăsate în paragină, mărăcini pe margine uliței. Urât. urât. urât. Și nici pe malul lacului nu s-au lăsat mai prejos și-au trântit tot felul de tarabe. 

Dar dacă întorci spatele la sat și te uiți doar spre lac, se schimbă peisajul.  Așa am făcut și eu, nu înainte de-a merge în piață unde-am găsit un Omul – peștele lacului Baikal, afumat și ușor încălzit. Alături de el, o pită caldă și un pachet de șervețele. În total, vreo 300 de ruble – echivalentul a 16 lei. Mi-am luat peștele și m-am dus să-l mănânc pe plajă. Va rămâne în topul celor mai frumoase cine pe care le-am avut. Chiar dacă în apropiere se desfășura un spectacol ce strica atmosfera de tablou. Un rus, beat-turtă, în slip, tocmai căzuse de pe un ponton (ori sărise în cap și nu apreciase distanța – nu-mi dau seama) și avea fruntea julită. Lângă el, un altul, tot în slip, dar cu o coroană regală de carton, încerca să vadă dacă a pățit ceva. Iar nevestele (presupun) erau și ele alături. Un spectacol mai mult nostim. Până la urmă, o masă bună te face să privești situațiile într-un mod optimist. 

Insula Olkhon

Dar ca să te bucuri cum se cuvine de spectacolul Baikalului trebuie să mergi pe insula Olkhon. Așadar, după ce-mi iau motorul de la depozitul firmei de transport, îi strâng mâna lui Scutariu – care pleacă spre Mongolia – și am plec singur în direcția opusă. De-aici până la Magadan și, apoi, până la București tot singur voi fi. Cu motocicleta și cu gândurile mele. 

Fac slalom prin traficul din Irkutsk și-mi place să simt motocicleta cum se mișcă sub mine. Ies din oraș. Sunt fericit. Un verde frumos, câmpie, păsări de pradă pe cer. Tare dor îmi era. Nu e timp de fotografii, trag tare ca s-ajung pe insulă înainte de apus. Trebuie să iau și ferry-boat, la care de obicei e coadă. Ajung la fix, înainte de plecarea vasului. Rușii îmi fac semn să mă bag în față, îmi fac cu mâna – sigur că mai e loc pentru o motocicletă acolo. Nu trebuie să stau la coadă. Urc, fac câteva fotografii, filmez puțin și stau de vorbă cu un tip din Olanda (nu știu de ce am înțeles c-ar fi din Olanda, e de fapt din Sankt Petersburg – aveam să aflu mai târziu). Și el a venit cu trenul de la Moscova și urmează să meargă până la Vladivostock. 

Peisajul e foarte diferit aici. E ca și cum aș fi în Islanda. Sau așa-mi imaginez eu c-ar trebui să fie în Islanda, după ce-am văzut în fotografii – n-am ajuns încă acolo. Dealuri înalte – unii le-ar cataloga drept munti – fără vegetație bogată – doar o pășune de un verde șters. Insula se termină abrupt în lac, prin pereți de stâncă impunători, ceea ce dă o notă dramatică locului. Iar nordul e total diferit față de sud. În nord ai o pădure bogată, în sud dealuri golașe.

Pe insulă, nici urmă de asfalt. Nici nu-mi putea dori mai mult. Mă ridic fericit în scărițe, trec pe modul enduro și…. washboard. Pentru cititorii ne-motociclitși, washboardul se formează de la traficul pe drumuri neasfaltate – sunt niște șanțuri de două-trei degete în nisip, pe care e imposibil să mergi. Ori îi dai tare – pe la 100 km/h, depinde de dimensiunea mini-șanțurilor, ori… îi dai tare. Pentru că altfel simți cum se dezintegrează motocicleta sub tine, de la vibrații. Am auzit că scăderea presiunii în anvelope ar ajuta, dar n-am chef de asta. Aleg, în schimb, o rută paralelă – un alt drum de pământ, dar mai mic, ce șerpuiește pe lângă drumul paralel. 

Mă simt ca-n paradis. Un platou mare în fața mea, cu drumuri de pământ desenate ca de o mână de copil. Nimeni și nimic. Mașinile sunt undeva în spate. Rezist cu greu tentației, dar nu mă opresc să ridic drona. Trebuie să prind apusul la capul Burkhan (Shamanka). Și o fac. Atlfel n-aș fi avut un șapou atât de sentimental la textul ăsta. 

Așa cum îi spune și numele – Shamanka – capul ăsta e considerat sacru de către localnici – Buryati – indigenii de pe insulă. E un loc unde pe vremuri aveau loc sacrificii și ritualuri shamanice. Acum a devenit sacru pentru turiștii chinezi care declanșează cadre-record. Iar un alt loc sacru de pe insulă este alfat pe muntele Zhima – 1.276 metri. Am înțeles că acolo ai voie doar dacă obții un permis special. 

Nu-s prea mult în zona mistică, așadar îmi ajunge shamanismul pe ziua de astăzi, deci mă îndrept hotărât către un kafe unde s-a pornit o cântare cu muzică ruso-buriată. Iau un borș, o bere și mă pun pe mâncat. Atmosfera îmi amintește de San Pedro de Atacama, cu străzi neasfaltate, plin de tineri, de turiști de baruri. E boem. E cum aș vrea să arate și Vama Veche. Mă simt bine și mă bucur c-o să mai stau o noapte aici. Așadar îmi mai iau o bere. 

A doua zi mă trezesc târziu, iau micul dejun și, cu toate bateriile încărcate plec să explorez insula. Și-mi dau seama că seara precedentă a fost doar preludiul. Ridic drona și consum trei acumulatori fără să-mi dau seama cum trece timpul. Urc un deal abrupt și mă opresc pe marginea prăpastiei ce dă în mare. Știu că e lac, dar la cum arată tot mare îmi vine să-i zic. E cea mai mare rezervă de apă dulce de pe planetă. Mă dau jos de motocicletă și mă uit în zare. Mă bucur de singurătate și de aerul curat și răcoros. Văd niște rațe sălbatice ce lasă urme pe apă. Apoi o plajă pustie. Voi coborâ acolo. Intru cu motocicleta în nisip – n-am pe cine deranja. Vin lansat și ajung pe mal. Merg puțin, în paralel cu apa până mă împotmoloesc. Roata spate e adânc îngropată în nisip. Mă dau jos și nu mai e nevoie să pun cricul. Știu ce urmează: scos cutii, culcat motocicleta pe-o parte, tras de ea, ridicat. Noroc că apar doi localnici să mă ajute. Altfel, pe plaja aia era doar eu, o mașină, un cort și câteva vaci venite care să se-ntindă la soare și să rumege, care să se adape. La început am fost șocat, încă mă credeam la mare. Dar mi-am amintit că e apă dulce. 

Plec de-acolo, transpirat, dar fericit și mă îndrept către altă plajă. Aici voi opri să fac o baie. Îmi scot cizmele și costumul moto și mă îndrept către apa limpede a Baikalului. O să intru încet, am auzit că-i rece. După doi pași, simt cum îmi îngheață oasele de la picioare. Nu e bine. Trebuie s-o fac în stilul rusesc. Ies puțin pe mal, stau un minut și intru din nou, de data asta dintr-o bucată. Altă poveste. Simt cum, dintr-odată, se trezește sufletul în mine și dau energic din mâini și din picioare – dacă te-ai oprit îngheți pe loc. Am rezistat cam două minute și-am ieșit. Nu e de mirare că-n lacul ăsta trăiesc foci. 

Voi petrece cât îmi va rămâne din seara asta pe plajă. Voi lăsa soarele să se ducă ușor la somn, apoi mă voi plimba pe uliețele prăfuite ale satului așteptâd ca praful să se aștearnă. Îmi voi lua două beri Baltika de la supermarket și voi pune capul pe pernă știind c-am avut o zi reușită. 



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro

2 Comments

  1. nin says:

    Foarte fain!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.