Am dat-o de pământ. Amandoi, în același loc. Go South Ep 12
20/01/2018
Altfel despre Machu Picchu. Go South Ep 14
22/01/2018

Cusco – istorie și de-ale gurii în capitala Imperului Inca. Go South Ep 13




După 600 de km de serpentine cu urcări la 4.000 de metri mai ceva ca o telecabină, ne prinde bine o pauză. Așadar, lăsăm motoarele în parcarea hotelului – e greu să găsești hotel cu parcare – și începem si urcăm și să coborâm străzile pietruite ce duc către Plaza de Armas, punctul central al orașului. Nu e ușor, pentru că ne aflăm la 3.400 de metri. Și cum nu suntem tocmai atleți din fire, fiecare pas aduce cu sine câte-o gâfâială sănătoasă. 

Cusco este cel mai frumos oraș de până acum. Cu o piață centrală împunătoare, cu palate coloniale superbe, cu străzile înguste, pietruite, de pe vremea imperiului Inca, cu Piața San Blas. Locul ăsta are ceva sepecial. Încă vezi ziduri din perioada pre-colonială, executate cu o măiestrie incredibilă. Și astăzi, cu toate tehnologiile, așa ceva ar fi greu de făcut: ziduri din cuburi de piatră imense, tăiate la perfecție care se suprapun cu o precizie milimetrică. Zona unde se  află Plaza de Armas a fost miezul urbei și înainte de venirea spaniolilor. Era de două ori mai mare decât cea construită de oamenii lui Pizzaro. Acum, în piață tronează două catedrale impunătoare, construite pe loul fostelor clădiri Inca.

Plaza de Armas

Pe vremea aceea nu prea exista noțiunea de politically corect, așadar spanioli au transformat templele în catedrale, și i-au convertit pe locuitorii anzilor la creștinism. Nu în totalitate, pentru că și astăzi urmașii indigenilor au superstiții și sărbători păgâne, cred în Pachamama (Mama Terra, ca să nu-i spunem Mama Natură), iar într-una dintre catedralele spaniole (fost templu) o vedem pe Fecioara Maria îmbrăcate în straie de-ale muntenilor locali. În același loc nu ești lăsat să faci fotografii cu telefonul la tablouri – nici la Louvre nu se întâmplă asta -, iar dac-ai scos aparatul din buzunar vine un paznic vigilent care te pune să ștergi fotografia. Tablourile sunt, iarăși, adapatate, pentru că Iisus, de exemplu, când își cară crucea este mânat de la spate de niște soldați în straie de conquistadori.

Stradă din Cusco

Voi folosi sintagmele Inca și quechua sau civilizație andină, pentru că Inca era numai unul – împăratul, în timp ce muritorii de rând făceau parte din mai multe triburi – quechua, aymara, etc. Că-și zic cu toții acum incași, e altceva.

Dar gata cu istoria, să trecem la altele. Orașul este unul 100% turistic. Ai la dispoziție toate prostiile – tururi peste tururi, agenții de turism, fete care te invită la masaj din 10 în 10 metri, magazine scumpe cu produse din lână Alpaca și o mulțime de restaurante ce-ți servesc burgeri, pizza și altele de acest fel, dar și locuri deosebite. Noi ne aflăm în extra-sezon, deci putem respira cât de cât. Peste câteva luni, în schimb, locul va musti de turiști.

La un moment dat, într-o curte interioară unde funcționa un târg cu obiecte pentru turiști, vedem un grup de trei camelide – două alpaca și o llamă. Mă așez lângă o alpaca albă, ce stătea liniștită, ca să ne facem un selfie. Mare-mi e mirarea când văd că această alpaca nu doar că se ridică să plece, ba se și uită-n camera telefonului. Asta e povestea fotografiei de mai sus.

Prin oraș te plimbi pe jos sau cu taxi-ul. Este ieftin – o cursă costă între 5 și 8 soles – 1,5 dolari – 2,4 dolari și ca să iei taxi ridici mâna și se oprește o mașină, la întâmplare, în fața ta. Fără să fie inscripționată, fără ceas fără nimic. Te-nțelegi cu șoferul.

Belmond Hotel Monasterio – curtea interioară

 

La Cusco poți fi și rege și backpacker. Ai o sumedenie de hosteluri, locuri unde poți să-ți speli hainele și magazine de unde să-ți iei de-ale gurii, dar ai și palate transformate în hoteluri de lux. Unul dintre ele, Belmond Hotel Monasterio, se află într-o clădire din 1592 – palatul lui Inca Amaru Qhala. Apoi au venit spaniolii și-au transformat-o într-o mânăstire. A devenit hotel în 1965 și include o capelă barocă ce te lasă cu gura căscată și un copac înalt în centrul curții interioare. Mai sunt multe alte locuri frumoase, foste case coloniale cu grădină interioară, la prețuri rezonabile, dar e greu să găsești un loc de parcare pentru motocicletă.

De-ale gurii

Mănânci bine la Chicha por Gaston Acurio – un restaurant deținut de un mare chef peruvian, la Limo – un fusion între bucătăria japoneză și cea peruviană sau la Barrio Ceviche – ați ghicit, un loc cu vietăți ce vin din mare. Pentru mine, treaba asta cu mâncarea este tare importantă. Nu poți înțelege o țară fără să guști ce mănâncă. Să mănânc pizza într-un astfel de loc e un sacrilegiu. Așadar, încerc de toate, de la chicharron-ul de pe marginea drumului la Lomo Saltado în stil japonez. Un singur fel n-am încercat și cred că o s-o las pe altădată – cuy – care-i nimic altceva decât porcușorul de guineea. Mi se pare puțin sinistru să-l văd pe farfurie – vine întreg și încă i se văd dinții, iar tovarășul de drum George (gurmand) spune că l-a încercat și nu i-a plăcut de niciun fel. Așadar, m-am rezumat la lomo saltado (vită la tigaie), ceviche, anticucho și friptură de alpaca. Peruvienii pun la aproape orice porumb și cartofi – deh, ei le-au inventat.

Lomo Saltado

De băut, ai berea Cuzquena, pe care-o găsești peste tot, pisco sour și ceva vin – Peru stă mai slab la acest capitol decât vecinii Chile și Argentina. Strugurii sunt cultivați în special pentru pisco (un fel de țuică de-a lor). Găsești totuși un Itipalka bun, iar dacă te arunci în variațiile de cocktailuri pe bază de pisco – sour, chilcano, tonic, pleci de la masă pe trei cărări, fără să știi cum te-a luat – e dulce și savuros. Iar acest pisco este, de obicei, de două feluri: aromat (se bea ca atare) și nearomat (pentru mix-uri). Ne-a povestit nouă Carlos, barmanul hotelului. Inițial am coborât la bar ca să bem o bere pentru ca apoi să căutăm ceva de pus în farfurie. Dar berea s-a prelungit c-o degustare de pisco și cu povești aromate. Până la urmă am ajuns la restaurant, dar ceva mai veseli decât credeam. Așadar, sfat! Înainte de-a pleca-n oraș, treci pe la barul hotelului.

Lecția de pisco. Cu Carlos

Dar uite c-au trecut 5.000 de semne și-am vorbit doar despre istorie, mâncare și băutură. Pesemne că asta am făcut, căci altceva notabil nu-mi aduc aminte. Ah, ar fi viza pentru Bolivia, biletele pentru Macchu Picchu, întâlnirea c-o moldoveancă pe nume Steluța și încercările fără succes de-a dormi la 3.400 de metri. Dar puțin mai târziu.



Cristian Predoi
Cristian Predoi
Redactor-șef PeMotoare.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *